Într-un peisaj care-ți taie respirația, la altitudinea de 1.050 de metri, între văile Berdosului și Șugăului, se află un cătun de care nu știe multă lume. Satul Bârnadu, un loc în care viața este aspră, dar simplu de frumoasă, mai are doar câțiva locuitori. Tinerii au plecat în ”vale”, în Bicaz Chei, unde și-au făcut case, sau în străinătate, unde-și caută un rost. Mulți și l-au găsit. Alții, foarte puțini, s-au întors acasă.
* ”Care vin în vizită le place, dar pentru care stă aicea nu-i drept ușor”
Fănică are 34 de ani și este unul dintre puținii fii ai satului care s-a întors acasă după o experiență la câmp, la vie, în Spania. Nu i-a plăcut. Și-a făcut stână, una cu adevărat modernă, mai sus de sat, într-un loc atât de izolat încât șansele să te întâlnești cu ursul sunt mai mari decât cele de a întâlni vreun om. A muncit din greu la construcție – o cabană din lemn cu etaj -, mai ales că materialele trebuiau cărate în vârful muntelui. Mai are încă de lucru, pentru că n-a terminat partea de sus a cabanei. Muncește de la 4 dimineața până ce se întunecă, dar e mulțumit de viața lui.
Soția, care are 21 de ani, și fetița de doar 8 luni locuiesc cu el la stână, din aprilie până dă frigul. Iarna stau cu toții în sat și coboară animalele la fermă – un saivan din afara cătunului, că nu se cade să țină sute de ori printre casele oamenilor.
La stână, lucrează cu patru oameni, din care trei sunt frații lui. Asta după ce-a ajuns la concluzia că nu face mare afacere cu străinii. ”Ne trezim la 4 dimineața și mulgem oile. Sunt 300, din care vreo 230 cu lapte. 96 sunt ale mele. După asta mulgem vacile, sunt 90 cu totul, cu lapte vreo 76. Care-s cu viței le cătăm întâi, să nu se strice la pulpă. După aia venim, dăm cheag la lapte, în budăci, după care facem cașul, urda, treabă pe aici, vine ora 1, trebuie oile mulse de amiază iară. De trei ori pe zi trebuie mulse. În fiecare zi se strâng cam 250 de litri de lapte, dar acuma a mai scăzut producția. La atâtea animale suntem numai cinci oameni, dar am fost și patru. Ne trezeam mai de dimineață și până noaptea gătam toată treaba. Amestecat facem tot, și cașul, și urda. Taică-miu tot aici a avut stână, un pic mai în vale. Dar el a fost operat de patru ori la un picior și n-o mai putut și acuma ne ocupăm noi cu animalele. Stâna este de 5 ani și, la vale, unde este saivanul vechi, mai este una. Tot lemnul l-am cărat cu caii, cu buldoexcavatorul, ne-am chinuit de Doamne ferește, și am lucrat mai mulți la un loc, mână de la mână. Musafiri avem de peste tot, și din Spania, și din Japonia. A venit un domn din Spania, s-a suit pe balcon și a văzut oile în partea ailantă de deal. A trebuit să-l duc la oi, le-a filmat, i-a plăcut foarte mult la stână. Care vin în vizită le place, dar pentru care stă aicea nu-i drept ușor. Ursul e cel mai periculos. Acum o săptămână și ceva ne-a luat o oaie, ne-am dus, dar n-am mai putut s-o scoatem. A început să pălmuiască și câinii, nici ei n-au putut face nimica. Am vreo 16 câini, dar sunt cățăi tineri. Asta este… Ursul e cel mai mare pericol, umblă ziua mare, l-am văzut mai încolo, cu doi pui. Cu lupii n-am avut treabă anul ăsta. Astă primăvară au omorât o grămadă de oi prin Bârnadu, dar la mine nu, niciuna. Și la alte stâni o omorât, când s-au făcut stânile, prin april”.
La o cană de jântuit (un zer gras care rezultă după prepararea cașului), Fănică ne-a povestit despre etapele pe care le parcurge laptele până ce devine produs finit. Vorbește cu lejeritatea omului căruia nu i se pare nimic prea greu. Apa de la stână este de la un izvor din pădure. A adus-o doi kilometri. Pentru curent electric, cât să încarce telefoanele și să folosească becurile seara, are un panou solar care face față fără probleme. Și, dincolo de treburile curente – aprovizionare, inclusiv cu pampers pentru copil, crăpat lemne, curățenie, spălat budăci -, cea mai atentă preocupare este prelucrarea laptelui. Exact după o oră și jumătate de când este strecurat, pus în budacă și i se adaugă cheagul, laptele trebuie prelucrat. Durează cam două ore. Prima dată se bate cu brighideul, după care cu un fel de lopățică din lemn, care se cheamă leafă. Tot secretul este să nu se lovească prea tare cu leafa, pentru că altfel cașul se împrăștie. Dacă mișcările sunt corecte, cașul se alege singur și rămâne zerul (jintuitul – leac pentru toate tipurile de cancer, după cum știu oamenii de la munte).
Cașul se adună cu mâna și se pune în tifon, la scurs, după care se presează la crintă. I se dă forma rotundă și trebuie ținut măcar o săptămână la dospit, să nu mai curgă zer din el. Pentru pus pe iarnă, cașul trebuie uscat bine, altfel nu rezistă. Jintuitul se pune la fiert într-o căldare uriașă și se face urda, iar zerul care rămâne se dă la porci, la câini.
* ”Am auzit de proces. Eu zic tot așa să rămâie, să nu ieie ei pășunile și pădurile”
”Să fie sănătate și să dăm înainte, că, dacă muncim, merită să ținem animale!”, spune Fănică. ”Iarna mai vin pe la stână, dar nu stau aici permanent. Am saivanele pentru iarnă, unde stau cu animalele, nu stau chiar în sat. În sat am casă. Dar iarna e cam greu de ajuns și până la fermă. Și obligat trebuie ajuns. Se circulă mai mult cu sanie cu cai. Când e zapada mică, mai mere și mașina, dar în rest nu. Majoritatea oamenilor au cal, că fără cal nu ai ce face la Bârnadu. Au și mașini, dar cu mașina nu poți ajunge unde ajungi cu calul”.
De la stâna europeană – așa cum o laudă toată lumea și cum este de fapt – a lui Fănică se văd toate pășunile alpine, dar și stâncile de o frumusețe uimitoare, care le înconjoară. Toată suprafața, cu pădurea și cu satul Bârnadu, ar ajunge în administrarea județului Harghita, dacă procesul privind Cheile Bicazului va rămâne cu sentința de la Tribunalul Prahova. Cu calmul omului de la munte, Fănică vorbește de parcă s-ar adresa direct judecătorilor: ”Am auzit de proces. Eu zic tot așa să rămâie, să nu ieie ei pășunile și pădurile. Aveam vreo 6 ani, când tata ne trimitea acasă, nu ne ținea aici noaptea, că vin ungurii peste noi. Tot așa amenințau. Și dimineața veneam înapoi la stână. Era atunci, în anii ’90, după revoluție, când încă nu se așezaseră hotarele. Acuma ce facem? O luăm iară de la capăt?”.
* ”Până la asfalt sunt 7 kilometri și mașina mereu se strică”
De la stâna lui Fănică, se coboară în sat pe un drum abrupt, pe care nu încape decât o singură mașină. Pe alocuri, ploile torențiale din vara asta au stricat drumul și ar trebui pus niște balast ca să fie măcar cum era. Pe niște coaste pe care e greu să stai vertical, d-apăi să cosești, se văd căpițele de fân, aliniate pe prepeleci. Unele proprietăți sunt îngrădite și au mici căbănuțe, unde stau oamenii când vin, cu săptămânile, la făcut fânul. Satul e ceva mai jos decât pășunile. Are un singură stradă printre munți, de pe care se desprind vreo două ulițe, prevăzute cu porți din scânduri, să nu intre animalele. Nu există curte care să aibă terenul drept. Totul e în pantă și pe puținele suprafețe convenabile localnicii și-au ridicat casele. Tractoarele și mașinile de teren sunt la tot pasul, dar tot mai prețioși sunt caii. Și câinii, care dau de veste dacă vreo sălbăticiune intră în gospodării.
Primul om pe care l-am întâlnit a fost Silvia, o femeie în vârstă de 62 de ani, care locuiește de 46 de ani la Bârnadu. E de loc din ”vale”, de la Chei, și s-a măritat la Bârnadu. Și-a petrecut viața crescând animale. Are un singur băiat, care și-a făcut și el casă în sat. Tractorul de sub șopronul din curte e al lui. Pentru cărat fânul sau pentru adus un lemn, că de arat nu este unde. Grădinile sunt mici, numai cât să pui câteva legume.
”La Bârnadu viața e cam grea. Ne trebuie drum. Până la asfalt sunt 7 kilometri și mașina mereu se strică. Acum avem un magazin, deschis de vreo trei ani, și e mai ușor. Înainte mergeam după zahăr, ulei și orez la Chei, cu căruța, cu calul cu tarnița, fiecare cum putea. În rest, e frumos dacă poți să muncești. Avem o vacă, câteva oi, tăurași, avem și păsări, că așa ne ținem. Altfel n-am avea cum. Soțul are pensie de 800 de lei. Cel mai rău e că umblă ursul, vine noaptea prin sat. Câteodată coboară și pe aici, în vale, pe unde mergem cu piciorul. E pădure și-s crengile până în drum și ne temem că acum e în spatele nostru. Urși sunt, oameni mai puțini, nu mai sunt 70 de oameni în tot satul. Copiii îs plecați în alte țări și bătrânii care trăiesc aici, aici mor și aici sunt îngropați. Nu ne trebe decât sănătate și drumurile să le rezolve. Că s-o mai făcut, dar dacă apa le-o rupt… Multă apă a mai căzut. Și fânurile le facem greu, numai pe apucate”.
* ”Acuma, când vii cu mașina în ogradă, e greu?”
La magazinul în fața căruia stă priponit un cal, pe care pare să se fi adunat toate muștele pământului, se concentrează întreaga viața socială a comunității. Oamenii vin să cumpere ce le trebuie neapărat – în general, pâine, cereale pentru animale și benzină pentru drujbă sau pentru motocositoare – și mai stau de vorbă. În scopul socializării, există și o masă, cu mușama, la care se așază cei dornici să mai schimbe o vorbă. Sătenii sunt deschiși și nu au nicio reținere în a-și povesti viața oricărui străin rătăcit prin Bârnadu. Viețile și le cunosc în amănunt, unul altuia. ”Nici nu mai vorbim de drumuri, că drumurile sunt proaste peste tot, mai ales după ploaie”, spune un bărbat, care soarbe dintr-un pahar cu suc. ”Ce să ne dorim, avem tot ce ne trebuie, sănătate să fie că le învingem pe toate. Oameni sunt puțini, majoritatea sunt plecați în altă țară, tineretul mai ales. Când eram cu toții aici, cred că am fost peste 200 de persoane, acum nu mai sunt 15 familii. Sunt și case părăsite. N-ai ce să faci la Bârnadu ca să trăiești. Doar dacă ții animale. Și la animale este greu. Sunt și mulți care și-au cumpărat case în comună și au plecat. Și eu aș vinde-o de aici, să-mi găsesc la vale, dar cine-o cumpără este întrebarea. Cu toate că acuma nu-i așa greu. Înainte era greu, când nu era lumină, când drumul era prost. Acuma, când vii cu mașina în ogradă, e greu? Au fost vremuri că nu puteam merge cu căruța de gloduri, de noroaie. Și nici nu era magazin. Veneam cu traista pe scurtătură din vale, în spinare, și dă-i la deal, ce aveam să facem?”.
Cel mai vârstnic locuitor din Bârnadu și vedeta comunității, pentru că a apărut într-un reportaj televizat acum câțiva ani, este Trifana Radu. Are 81 de ani și n-o mai ajută picioarele, după un accident casnic cu lapte clocotit. Ne conduce spre casa ei o fată de 12-13 ani, Maria. În vacanță e ciobăniță la oi și este convinsă că niciodată nu va pleca din Bârnadu, pentru că niciunde nu e mai frumos decât în satul ei. Urcă ulița abruptă cu ușurință, ne arată școala – un modul pentru cei câțiva copii – și biserica, singurele instituții din toată localitatea.
În casa Trifanei Radu se intră printr-un șopron. Intrarea principală nu mai poate fi folosită, pentru că au crescut buruienile, de ”te mănâncă ursul”, după cum ea însăși spune. Locuiește într-o cameră mare, probabil greu de încălzit iarna. Are șervete cusute și ulcele atârnate la grindă. Are și mașină de cusut, dar n-o mai poate folosi. Vorbește ca și cum i-am ști pe toți locuitorii din Bicaz Chei și din Dămuc. Și e mândră că lucruri țesute de mâna ei au ajuns în Ierusalim.
* ”Când am venit eu în sat, erau 114 suflete, acum nu știu dacă mai sunt 70, tot se duc, care în pământ, care în altă lume, și rămâne așa, pustiu”
Trifana Radu trăiește în Bârnadu din 1957, de când s-a căsătorit. A avut viață grea. A născut șase copii, dar trei au fost bolnavi de la început. Unul a trăit 6 săptămâni, altul 6 ani și al treilea 38 de ani. L-a hrănit cu lingura, pentru că nu putea mesteca. Din cei sănătoși, cel mai mare s-a împușcat în Valea Lapoșului.
”Știe Dumnezeu dacă satul va mai fi peste 100 de ani, poate rămâne pustiu. Când am venit eu în sat, erau 114 suflete, acum nu știu dacă mai sunt 70. Tot se duc, care în pământ, care în altă lume, și rămâne așa, pustiu. Dacă ai vedea ce am pe piciorul ăsta, ai spune «Tu, femeie, cum poți trăi?» Am luat o castroană cu lapte de pe foc și am scăpat trocul de lapte pe picior. O venit o doamnă și mi-o adus medicamente, a adus-o părintele Bogdan, Dumnezeu să-l ajute!, și tot s-o vindecat numai la degetul ăst mare nu. Și tot acolo iau pragurile și tot îl îndoi și-l pălesc. Și ultima oară, o trecut o găinuță în grădina asta și m-am dus s-o scot. Când am trecut pe la deal, m-am ținut de gard, că nu-i făcută poarta ca la oameni, îi pusă numa’ o beldie. Când am trecut înapoi, m-am scăpat de picior, puteam să-l rup și amu îi rană acolo și tot l-am uns cu smântână în sus și s-o dezumflat, cu mare greu. Când pui o pastilă de paracetamol acolo mă mai îngăduie, dar pe la 4 începe a mă durea. Azi m-a durut mai devreme că am fost la biserică și mi-am tras sandalele, și-mi vin tot pe rană. Cum am trăit? Am avut greutăți mari și uite că mai sunt în viață. Nu mamă, nu tată, nu frate, nu soră. Soțul de 24 de ani e în pământ și el, și tot după el trăiesc că am oleacă de pensie. Că altfel cine să-mi deie și ce să fac? Ca amu și cu jitele, le irosesc care le au. Aici mi-a fost soarta, aici am trăit. Nu aveam curent. La lampă stativele și furca la mine au mers, să vii să vezi în casă. Le-am făcut, când o fost mai greu, case la băieții sănătoși și amu numai Simion e aici. Gavril l-o dus nevasta la ea, Dumnezeu să mă ierte ca azi m-am spovedit și m-am împărtășit, dar femeia îl face pe bărbat și bun și nebun. Din cei trei sănătoși, numai Simion mai e aici și mai vede de mine, dar nu mai ajunge nici el. Are copii și prin străinătate și aici, și are treabă și bani de unde? Eu am 600 de lei pensie și ajunge pentru mine, încă mai dau și la alții care n-au să-și ieie o pâine. Când eram tânără, am umblat și cu boi, și cu cai, iarna, cu lemne, amu nu mai pot. Mi-am dat partea de la Dămuc după mama mea. N-aveam 4 ani când a murit mămuca. Dumnezeu m-o crescut. Și n-am avut viață ușoară. Să ții vite, să învârți gospodăria și să hrănești un copchil 38 de ani cu lingura nu-i ușor. Asta mi-o fost soarta. Și-am țesut, și-am cusut până amu trei ani, la Adormirea Maicii Domnului, când n-am putut, cu piciorul. Am avut, odată, oameni din 23 de județe. M-au pozat, au pozat casa, m-au dat la televizor. Toate de mâna mea îs făcute, au ajuns și la Ierusalim lucruri de mâna mea țesute. Da’ s-o terminat”.
Musafir de seamă – Prea Fericitul Daniel
Istoria recentă a unui sat, care s-ar putea să fie transferat sub altă administrație, nu notează decât prezența PF Daniel la sfințirea bisericii. Alte personalități n-au călcat prin Bârnadu.
”Primele așezări umane se consemnează încă din timpul strămoșilor noștri, fiind locuite de ciobanii ce se retrăgeau în munți”, se arată în istoricul parohiei. ”Primul document în care este consemnat numele satului este în jurul anului 1756, după un anume BERNARD , sas stabilit în acest cătun.
În 1920 satul Bârnadu număra un efectiv de 9 familii: 7 cu numele Radu și 2 cu numele Lungu.
Până în anul 2002, satul Bârnadu, care, între timp, a ajuns la un număr de 105 suflete, aparținea parohiei Bicaz-Chei. Prin strădania pr. Marin Dumitru, la data de 11 august 2002, P.F. Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a sfințit noua bisericuță din lemn, cu hramul Duminica Tuturor Sfinților. Din 6 aprilie 2010, satul și biserica are slujitor propriu pe pr. paroh Stan Bogdan Constantin.
Azi satul mai are un număr de doar 66 de suflete în cele 18 familii rămase, tinerii fiind plecați în străinătate la muncă, sau au coborât jos în comună unde și-au construit alte case”.
Cristina MIRCEA
