Măcinica Foca este ziua din Calendarul popular care amintea țăranilor de altădată că focul este un pericol real și toamna, nu numai în mijlocul verii. Uscăciunea care cuprinde vegetația, furtunile cu trăsnete și coșurile necurățate puteau deveni pericole, care îi lăsau pe oameni fără nimic pentru anotimpul rece. Aceeași zi de 22 septembrie este însemnată în Calendarul creștin-ortodox cu Sfântul Sfințit Mucenic Foca, de la care poporul a preluat și adaptat numele.
Viața Sfântului Foca este învăluită în mister. Unii cercetători consideră că cei trei sfinți din calendarul creștin care poartă numele Foca sunt, de fapt, una și aceeași persoană. Alții aduc dovezi că cei trei sfinți au fost slujitori de Dumnezeu diferiți, care au trăit în epoci diferite.
Pe 22 septembrie, în calendarul creștin-ortodox sunt prăznuiți doi sfinți care poartă acest nume: Sf. Sfințit Mc. Foca, episcop de Sinope, și Sfântul Foca Grădinarul sau ”făcătorul de minuni”. Ambii au viețuit în orașul Sinope din Pont. Primul a primit mucenicia pentru Hristos în vremea împăratului Traian, secolul I d.H., iar cel de-al doilea, cu două veacuri mai târziu, în vremea lui Dioclețian. Foca cel dintâi era făcător de minuni, având Darul Sfântului Duh încă din tinerețe. Întreaga viață și-a petrecut-o slujind Sfânta Treime, făcând fapte bune, alungând demoni și vindecând neputințele și bolile oamenilor. A primit și recunoașterea contemporanilor săi, fiind ales Episcop al cetății Sinope.
* Superstiții focului de Măcina Foca
Fiind o zi ”încărcată” de numele Foca, ușor de asociat cu focul, țăranii de altădată avea tot felul de credințe și superstiții care să le amintească de pericolele pârjolului.
Gospodinele aveau grijă să nu așeze oala chiar pe flacăra focului, ca să nu fie înfruntate sau combătute de bărbatul lor. Aceleași gospodine aveau grijă să observe dacă mâncarea din oala luată de pe foc încă mai fierbea un timp. Era semn că aveau să trăiască mai mult.
Dacă din foc săreau scântei multe, era semn că vor veni oaspeți în casă.
Când se curăța masa de firimiturile de pâine, acestea erau aruncate în foc și nu erau călcate, considerându-se păcat.
Nu se arunca părul tăiat în foc, că era pericol de a-și pierde puterea.
Țăranii aveau grijă să nu strice cuiburile de rândunică, pentru că, altfel, se spunea că ”te blestemă să îți moară părinții, apoi îți pun foc la casă”.
Cei care lucrau la vie nu munceau de Măcinica Foca, să nu cumva să li se usuce vița.
