Când spui Borca, spui Vitoria Lipan, Drumul Talienilor, Mihail Sadoveanu, cu descrierile sale care-ți taie și acum respirația, sau, mai nou, Aurel Dumitrașcu. Despre Borca au scris marii Dimitrie Cantemir, Alexandru Vlahuță, Gala Galaction, Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu. Spui Borca, spui pădure, spui munți, spui ape, de multe ori în exces când sunt viituri, spui oameni demni și gospodari, care încă-și păstrează tradițiile cu o mândrie pe care nici măcar nu încearcă s-o ascundă. Pentru cei din zonă, pădurea înseamnă aproape totul, iar cel mai mare proprietar și administrator este Direcția Silvică Neamț, care încearcă să-și adapteze activitatea la toate cerințele zonei. O cerință din ce în ce mai mare vine din partea celor care vor să petreacă măcar câteva zile în liniștea naturii. Să se bucure de munte, de pădure, de apele curate din jur și să cunoască oamenii zonei.
Acesta este motivul principal pentru care o cabană silvică a fost modernizată și a devenit o mică pensiune, care pune la dispoziția clienților cam tot ce oferă zona. Mai ales că, în curte, este o păstrăvărie bine întreținută, de unde se poate lua un pește gustos și la un preț accesibil.
* Păstrăvăria și cabana Stegioara
Cabana a fost construită acum opt ani, lângă cabana de vânătoare și fostul centru de colectare a fructelor de pădure administrate de Ocolului Silvic Borca. La cabana Stegioara, se poate ajunge intrând în județul Neamț prin trei locuri. Dacă vii dinspre dinspre Bacău, pe DN 15, de la Piatra Neamț mergi spre Târgu Neamț, apoi prin Petru-Vodă, Poiana Largului, Poiana Teiului-Farcașa-Borca. Din județul Suceava, ajungi pe la Vatra Dornei și Broșteni, pe DN 17B. Dinspre Ardeal, pe DN 15, pe la Toplița-Borsec-Tulgheș-Grințieș-Poiana Largului și stânga spre Poiana Teiului, Farcașa și Borca.
În ultima perioadă, gazdele nu se pot plânge că nu au surprize plăcute. Vestea despre păstrăvii de la Stegioara, despre gustul lor unic, a adus turiști din București, Iași, Cluj, Harghita și multe alte zone ale țării, care vin frecvent pentru a servi pe terasă, chiar în fața iazurilor, o saramură de păstrăv, un păstrăv prăjit cu mămăliguță și usturoi sau păstrăv în hârzob de brad. Un avantaj este că, acum, prin grija autorității locale, din centrul comunei până la cabană, după ce traversezi podul de peste râul Bistrița, mergi numai pe drum asfaltat. Iar cabana n-ai cum s-o ratezi, pe dreapta, cu terasa cu mese din lemn și plină de ghivece cu mușcate roșii.
Cele cinci camere disponibile pentru turiști sunt, toate, la etaj și au cam tot ce le trebuie pentru a asigura confortul vizitatorilor, inclusiv internet.
Gustul deosebit al păstrăvului de Stegioara este explicat de o specialistă, cea care se ocupă de bunul mers al lucrurilor: ”Cabana Stegioara a fost amenajată de fostul șef de ocol, Ilie Nevoie, acum opt ani. A fost construită lângă centrul de recoltare a fructelor de pădure și în fața acestor iazuri cu păstrăvi. Cabana este situată într-o zonă foarte frumoasă pentru turiștii care vor să se relaxeze la munte, la aer curat, care vor să se bucure de tot ce oferă natura, în orice anotimp. În ultimii trei-patru ani, numărul turiștilor a crescut și datorită păstrăvului de la noi, este renumit peste tot în țară. Păstrăvăria a fost amenajată acum zece ani, când primul puiet a fost adus tocmai de la Bistrița Năsăud. Acum șeful ocolului Silvic Borca este domnul Cătălin Mârșu, care se ocupă inclusiv de păstrăvărie. Sunt patru bazine, cu un volum total de 16 tone de păstrăv pe an, dar au fost ani cu producție și de peste 20 de tone. Apa este curată, nu sunt surse de poluare, peștele este îngrijit cu toată dragostea și de aceea are un gust atât de bun”, spune inginerul silvic Roxana Asiminei.
Cătălin Mârșu, noul șef de ocol, privește spre viitor: ”Există dorința de a dezvolta ceea ce avem acum, există o gândire la nivelul conducerii județene în acest sens, vrem să devenim un reper de îmbinare a activității nostre specifice cu servicii de acest fel. Sunt convins că vom reuși”.
Partea cu gătitul și povestitul, pentru întreținut atmosfera și voia bună, vine de la Costel Fedeleș, care vrea să concureze și să câștige la Master Chef. Până atunci, se antrenează de zor gătind păstrăvi, inclusiv la hârzob. După rețetă proprie, pe care nu vrea s-o dezvăluie. În schimb, se îndură să povestească despre cel mai bun baiț posibil: păstrăvul se așează într-o tavă cu un pic de sare, câteva boabe de piper, câteva boabe de ienibahar, o foaie de dafin și un pahar de vin musai alb, câteva ore, după care se ține la afumat într-o scoarță de brad sau învelit în cetină.
Fondul de vânătoare de la Borca este o altă atracție pentru vânătorii sportivi. Care vin chiar și din alte țări, stau mai multe zile și se simt în Raiul vânătorilor. În pădurile de aici se găsesc urși, mistreți, căpriori, dar și specii ocrotite de râși și cocoși de munte. Acum este interzisă vânarea cocoșilor de munte, dar, înainte de 1989, aici veneau adeseori să-și exerseze ținta mai-marii partidului comunist.
* De la Izvorul Borcut al lui Cantemir spre vârful Budacu
Dacă te-ai cazat, ai gustat o afinată sau o cornată – rețetă proprie a silvicultorilor -, primul gând este să întrebi de locuri pe care le-ai putea vizita. Te aștepți ca prima recomandare să fie o excursie pe urmele Vitoriei Lipan, dar surpriza vine când se pronunță un nume, Budacu. ”Trebuie neapărat să mergeți, este impresionant!”, ”Se bate, ca priveliște, cu Ceahlăul sau cu Bucegii!”, ”Cine merge acolo se îndrăgostește iremediabil de zonă!”. Sunt câteva dintre nadele aruncate de gazde. Și merg la sigur. Budacu, munte de 1.859 m, este emblema locului.
Cu delicatețe, mai ales decă ai aer de orășean, ți se spune că, pe jos, faci aproape 6 ore până în vârf și, dacă vrei, în 8 ore, poți ajunge la Broșteni.
Pe Budacu se poate ajunge aparent foarte ușor, pe traseul ce pornește de la cabana Stegioara în dreapta, pe un drum forestier. Poate fi parcurs pe jos, cu mașina (mai greu) sau, pentru amatorii de adrenalină, cu motocicleta.
Primul popas îl faci, măcar de curiozitate dacă nu de sete, în fața unei grote din piatră, pe unde curge, fără mare presiune, un izvor. Este Borcut, iar localnicii se mândresc cu apa minerală naturală a izvorului, cu proprietăți alcaline, cunoscută mai mult în vechime decât acum.
Într-o copie a Monografiei Domeniului Coroanei Borca și Sabasa-Farcașa, scrisă la 1906 de Augustin Berian, șeful regiei silvice, se face referire la această apă minerală ca fiind cea mai importantă resursă a zonei. Calitățile curative ale apei au fost analizate încă din anul 1814, de dr. Plusque, și menționate într-o monografie, ca fiind prima atestare documentară. Monografia Domeniului Coroanei Borca menționează că ”la anul 1845, cneazul N. Cantacuzino, fost ministru de interne, a făcut câteva locuințe primitive, împreună cu un drum. Aproape de izvor se mai văd ruinele zidurilor unde ar fi existat și case de piatră ce serveau de băi domnitorilor Dumitru Cantemir și Mihai Sturdza”. Ulterior, în 1886, s-a făcut o analiză completă a acestei ape, de dr. Bernath și mai apoi de dr. Grindeanu, în 1895. Tabelul compușilor, publicat în monografie, arată că apa minerală de Borca este mai bună decât cea de la Borsec (vezi foto). Borcutul izvorăște de sub culmea Budacu, din micașisturi și quartite. Grota din piatră cioplită a fost făcută în 1905, de administrația silvică, și modernizată în 1966, rămânând mărturie dorinței vechi de a exploata acest izvor.
Astăzi, apa curge tot într-un firișor, iar oamenii din zonă vin și se aprovizionează. Despre o valorificare industrială se pare că nu poate fi vorba, primarul Ovidiu Geo Niță spunând că nu există presiune suficientă.
Urcușul spre vârful Budacu trece prin Cheile Borcii, copie mai mică, dar superbă a Cheilor Bicazului. Drumul urcă în serpentine line ce învăluie culmea, iar când ajungi în vârf, lăsând stânile în stânga, peisajul îți taie răsuflarea. De lângă crucea de pe platou, amplasată acum vreo 30 de ani de inginerul silvic Vladimir Chirilă, de la Poiana Teiului și de steagul tricolor, munții te înconjoară din toate părțile: Ceahlăul se ițește-n zare, Rarăul, Giumalău, Stânișoara, Hășmașul. Sus, cei care vor să meargă mai departe o pot face spre Șeaua Țibleșului, preț de o oră și jumătate.
Deocamdată, zona este foarte puțin atinsă de mâna omului. Două-trei stâne, mai mult de vaci decât de oi, și un drum tăiat în munte, pe care, cu greu, merg mașinile culegătorilor de afine și ale ciobanilor. Ce va fi în viitor se va vedea, mai ales că se vorbește despre investiții care ar transforma zona într-o a doua Poiana Brașov.
* Drumul Vitoriei Lipan
Dacă ai fost pe Budacu, obligatoriu, a doua zi, o iei pe urmele Vitoriei Lipan, pe drumul Talienilor, spre culmea Stânișoarei. Asta după ce seara, după o masă gospodărească, ai auzit povești despre urși prinși în laț, la stâne, despre cum se exploata pădurea înainte de primul război mondial și în perioada interbelică, despre drumul făcut de italieni, cu tot dichisul, care au ieșit din garanție abia anul trecut, despre cazematele nemților care îl străjuiau la final de război.
Drumul spre culmea Stânișoarei este încărcat de istorie și tradiții. Aici și-a plasat Mihail Sadoveanu – care pescuia lostriță în zonă – romanul ”Baltagul”, al cărei eroină, Vitoria Lipan, își caută soțul omorât de alți doi baci. O variantă locală a Mioriței, de pe vremea când turmele de oi populau munții. Ca să ajungi la crucea ruginită care marchează locul unde a fost lovit Nichifor Lipan cu baltagul, trebuie să ai curajul de a merge pe drumul județean care face legătura între Borca și Mălini, Suceava.
Din start, se stabilește un lucru: dacă nu ai un 4×4 bun sau un motor performant, mai bine mergi pe jos sau călare. Drumul făcut cu simț de răspundere de italieni, între anii 1902-1914, a supraviețuit mult timp, dar nu și democrației originale de după 1989. Acum este plin de găuri, de bolovani și așteaptă constructori.
Din centrul comunei Borca, se merge spre nord-est, prin Sabasa. La capătul ultimului cătun, după vreo 10 kilometri, începe urcușul, prin pădure. Drumul Talienilor este marcat și de indicatorul care semnalează capătul Ocolului Silvic Borca, alături de monumentul din piatră, dedicat eroilor care s-au jertfit în războaie. Localnicii se mândresc cu Drumul Talienilor, vechi de peste 100 de ani. A fost construit de italieni, de-a lungul a 12 ani, fiind încheiat în 1914, și, din loc în loc, e traversat de poduri, construite din piatră, care se mai văd și acum. Trăinicia acestor poduri a rămas un secret până în zilele noastre. Localnicii povestesc că, în timpul celui de-al doilea război mondial, în Munții Stânișoarei s-au dus lupte crâncene, iar nemții au distrus ultimul pod ca să-i împiedice pe ruși să intre dinspre Suceava.
După câțiva kilometri de urcat prin serpentine și lăsând câteva poduri în urmă, pe partea stângă este o cruce cu un nume: Nechifor Lipan. Locul a fost marcat, pentru că ar corespunde descrierii din cartea lui Sadoveanu, unde ar fi fost ucis și aruncat în râpă bărbatul Vitoriei.
Până în vârful Stânișoarei, la 1.235 m, sunt 27 km și, din orice direcție ai veni, se vede mare o cruce, cu stâne de-o parte și de alta. Este Crucea Talienilor, construită în perioada 2011-2013 în locul celei originale, distrusă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Locul este străjuit de resturile unei cazemate și de un mic schit, care se construiește pe teritoriul celor din Mălini. Drumul dinspre Suceava este practicabil, așa că vin mult mai mulți oameni.
De pe culmea Stânișoarei, priveliștea este superbă, aproape ca de pe Budacu, se vede maiestos vârful Bivolu, de 1.530 m, și, mai în depărtare, Rarăul.
* Stâna lui Costan și celebrul balmoș de Stânișoara
Dintotdeauna aici au fost stâne, dar acum par să fie mai multe vaci decât oi. La stâna lui Dorel Costan și a lui nea Ion Plăcintă sunt doar vaci. Viața la stână începe în luna mai și se încheie la 1 octombrie. Primăvara, ciobanii urcă pe culme cu mașina și încep treaba, mai întâi aducând la stână vacile din pădure, din zona Farcașei, unde-au iernat. Nea Ion, după ce și-a învățat nepotul, Dorel Costan, de 57 de ani, și i-a predat stâna, acum îl ajută la tot ce e de făcut: ”Dimineața și seara, mulgem vacile, iar laptele îl punem în budacă, îi dăm cheag și facem cașul. După cheag, învârtim un pic și lăsăm să amorțească, apoi îl batem cu un brighidău, după care învârtim cu lingura, roată-roată-roată, și el se adună. Apoi îl luăm cu mâna și-l apăsăm ușor, pe fundul budăcii, în zăr, îl stoarcem și apoi îl punem la zghicit. De obicei, un caș iese de 10-14 kg, depinde de cât lapte o dat vacile, și-l punem la uscat. Când vine omul să cumpere, tăiem din cașul mare o bucată. Din zăr, îl fierbem și facem urdă. Facem și unt, în forjă. Acum avem vreo 40 de vaci, dar numai vreo 20 dau lapte. Suntem doar noi doi aici, la stână, dovedim la câte vaci avem. Cașul îl vindem vara, iar ăsta de toamnă, mai puțin, îl ducem acasă, îl batem cu sare și-l punem în cutii de 10 kg, pe iarnă”.
Viața la stână e grea, dar elemente de modernism utilitar fac viața mai ușoară. Două generatoare produc curent electric pentru iluminat și frigider, dar și pentru gardul electrificat, ca o măsură de precauție în fața hoților cu două și patru picioare, plus două panouri solare. Apa este la discreție, din izvorul propriu, aflat la câțiva pași de stână. Având musafiri, imediat începe ritualul. Alături, în afumătoare, se pregătește vestitul balmoș.
Nea Dorel face focul la pirostrii, pe care așează ceaunul cu unt; când e topit, toarnă zerul, iar când amestecul fierbe, cerne mălaiul și amestecă ușor. Aproape când e gata fiert, aruncă un castron de caș, iar amestecă, până se topește totul și, când începe să se desprindă ușor, de pe ceaun, e dat deoparte. Peste, se mai pune un rând de caș, așa, ca să fie și să să se arate frumos ochiului, spre bucuria stomacului.
Cine poate se pregătește cu un rachiu, cine nu… pregătește apă de izvor, că mâncarea-i grea și nu e pentru stomacuri subțiri. Obligatoriu, lângă castronul cu balmoș se mai așează unul cu jintiță, o combinație culinară perfectă.
După ce-ai mâncat, nu-ți rămâne decât să faci sfânta cruce, să mulțumești și să-ți faci socoteala cât de repede ai putea să te întorci aici.
* Muzeul Etnografic și casa memorială Aurel Dumitrașcu
După aventurile de pe Budacu sau de pe Stânișoara, o vizită la muzeu poate fi liniștitoare. Da, la Borca, sunt nu unul, ci două muzee.
Cel din Mădei, Muzeul Etnografic ”Strămoșii”, e legat de numele profesorilor Ana și Gheorghe Bondar, care l-au amenajat, în anul 2011, într-o casă a Liceului Teoretic ”Mihail Sadoveanu”. Nota bene: din 1997, toate clădirile liceului aparțin patrimoniului național, datorită vechimii și frumuseții arhitecturii.
În casa dedicată muzeului, sunt exponate adunate de cei doi profesori de-a lungul vieții: frumoase costume populare din zonă, piese de artă tradițională, obiecte meșteșugărești, mobilier vechi de peste 100 de ani, fotografii cu oamenii și îndeletnicirile lor vechi, cu datinile strămoșești, un colaj cu numele eroilor locali căzuți în al doilea război mondial și multe piese prețioase ce vorbesc de tradițiile locului.
Al doilea este casa memorială a poetului Aurel Dumitrașcu, marcant reprezentant al curentului optzecist și postmodernist, născut la Sabasa, pe 21 noiembrie 1955. A murit pe 16 septembrie 1990 și este înmormântat aici, la Borca. Fratele său, Ionel, i-a păstrat intactă camera în care a crescut, a învățat și, mai apoi, și-a compus poeziile. Casa-muzeu este în stil tradițional, străjuită și acum de cornul sădit în urmă cu 40 de ani de Petre Dumitrașcu, tatăl lor. În camera poetului, pe pereți și pe un dulap sunt colecții întregi de cărți, poze din tinerețe, diplome – cea de licență – și mare parte din sutele de scrisori primite și la care a dat răspunsuri.
Pe masa din mijlocul camerei, stă mașina sa de scris, înconjurată de cărțile pe care poetul le citea sau le traducea din franceză. La capătul bibliotecii de perete, pe o măsuță, se află bustul poetului și diploma de cetățean de onoare, acordată post-mortem, în anul 2005, de comuna Borca, dar și de municipiul Piatra Neamț. Poetul n-a apucat să publice decât două volume în timpul vieții, iar cele mai multe au apărut postume, prin grija prietenului său, Adrian Alui Gheorghe.
Valentin Bălănescu