Gătește în fiecare zi, ascultă muzica fado, are prieteni pictori, iubește marea, soarele și plimbările cu bicicleta. Iar la serviciu rezolvă dosare penale și se pregătește pentru concursul pentru șefia Secției judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamț.
Marius Ianuș s-a născut pe 6 septembrie 1969, la Rădăuți, într-o familie de oameni pasionați de drept. Mama era procuror și tatăl avocat, iar, din cei trei băieți, doi au devenit procurori – unul în Neamț, celălalt la Curtea de Apel Constanța – și unul grefier la Judecătoria Rădăuți.
* ”Bă, uite care-i treaba! Știi ceva? Dacă nu-ți convine, fă-te domn, mă!”
De la 7 până la 15 ani, Marius Ianuș s-a împărțit între școală și spital, din cauza unei boli cu care s-a născut, dar care a devenit evidentă abia când a mers în clasa I și nu reușea să aibă o poziție corectă a corpului. Au urmat intervenții chirurgicale, spitale, sanatorii, stat în ghips și lungi perioade de recuperare, cu program de gimnastică de minimum două ore pe zi.
”Chiar am avut o copilărie foarte grea și am fost traumatizat. Și după vârsta de 15 ani am continuat cu același program de exerciții. Pot să merg cu o carte pe cap de aici până la Bicaz. Școala a șchiopătat din cauza deselor spitalizări și a navetei Rădăuți-Suceava, cu autobuzul, lucru care-mi mânca foarte mult timp. Ajungeam acasă noaptea. Citeam foarte mult, în schimb. Inclusiv în stație, cât așteptam autobuzul. Și acasă, tot timpul aveam 3-4 cărți deschise la marginea patului. Citeam tot ce găseam, tot ce-mi cădea în mână. Asta m-a salvat”.
După ce-a absolvit liceul și a făcut armata, Marius Ianuș s-a angajat la o fabrică de mobilă, ca tâmplar. Lucra la normă și făcea uși. Cel care i-a schimbat destinul a fost maistrul său, șeful lui direct, care nu avea decât 4 clase, dar era un tip masiv, meditativ și… simpatic.
”Eram într-o zi schimbul II, îmi terminasem norma și stăteam la o țigară, în curtea fabricii. Maistrul, un băiat de la țară, muncitor, cinstit, corect, dar cu 4 clase, totuși. Eu aveam câteva biblioteci citite deja, aveam ce să discut. Și eram afară, trece maistrul și mă întreabă de ce am pauză, că mi-am terminat norma, cu o oră mai repede, și ar trebui să-l ajut pe Vasilică. Dar de ce să lucrez eu pentru Vasilică? M-am rățoit la el, chiar nu mi-a convenit ce mi-a spus, dar n-a avut ce să-mi facă și a plecat. După vreo 10 metri în care a mustăcit el, că voia să-mi spună ceva și nu știa ce, se întoarce la mine și zice «Bă, uite care-i treaba! Știi ceva? Dacă nu-ți convine ce ordine îți dau eu și ce se întâmplă aici, dacă nu-ți convine asta, fă-te domn, mă!». Parcă mi-a dat un par în cap, am fost șocat, a fost declicul. A doua zi dimineața, am venit la 6, după ce meditasem toată noaptea aia, am așteptat să se facă o oră mai potrivită, mi-am mai făcut eu din normă și m-am dus la director. În salopetă, na, eram muncitor necalificat. Era o secretară blondă, căreia i-am spus că vreau să vorbesc cu domnul director. Director mare, erau mii de angajați, milioane de probleme, acum știu cine era acel om, m-am informat între timp, era un mare domn. Eram un copil, secretara nu m-a întrebat ce vreau, eram hotărât. Pur și simplu, aveam o figură foarte hotărâtă. Nu am putut să mă așez pe canapea, eram în salopetă… În fine, mă primește, în cele din urmă, directorul. Am strâns din dinți și am așteptat până m-a primit. Am intrat în birou, omul avea 3 telefoane pe masă, unul negru, unul roșu și unul alb, sigur vorbea cu cineva în momentul în care am intrat eu. Am așteptat în picioare și, pe urmă, s-a uitat la mine și m-a întrebat, politicos «Da, domnul, ce doriți?». Și eu m-am uitat la el ca un copil supărat și i-am spus că vreau să-mi dau demisia. Era să cadă sub birou de râs și se vedea că nu are cu cine împărtăși momentul ăla, cred că a fost un moment de geniu pentru el. «Domnul, cum ați spus că vă cheamă, dar ce funcție ocupați?». «Muncitor necalificat», am răspuns. Între timp, sunau telefoanele și nu putea răspunde, de hilar ce era momentul. «Da, bine, alegeți-vă una din secretare, că am vreo 3, faceți o hârtie și lăsați-o, că o să mă ocup personal». Dar a fost momentul care mi-a schimbat viața”.
Ambiționat de îndemnul ”Fă-te domn, mă!”, Marius Ianuș a dat la facultate, odată cu unul dintre frații lui, și a trecut peste o concurență acerbă. A avut ca profesori toți corifeii dreptului din Capitală și a fost fascinat de cursuri. La facultate, era altă lume. O lume care i-a umplut toate golurile din trecut. A simțit că pleacă de la zero, într-un fel. Mai cu seamă că, în 1990, mai toată România pleca de la zero spre altceva.
În timpul facultății, a avut șansa a două burse, una în Belgia și cealaltă în Canada (când Canada era un vis irealizabil și pentru unii care-și vindeau casa doar pentru călătorie), unde a studiat drept internațional umanitar – o secțiune de drept se aplică pe timp de război, când toate celelalte drepturi civile sunt date la o parte.
După examenul de licență, a intrat ca avocat în Baroul din Suceava și a descoperit că bucovinenii sunt niște oameni conflictuali pe care, în general, nu e bine să-i superi. Nu i-a plăcut nici profesia, nici atmosfera generală și nici faptul că nu prea depindeau de el multe lucruri dintr-un proces. Dar l-a impulsionat o speță banală, cu 4 bărbați aprigi, care au intrat peste al cincilea în curte și unul l-a lovit cu țapina în cap. A fost avocatul inculpaților și a muncit mai mult decât procurorul în acel dosar. Și, deodată, i s-a părut atractiv să devină procuror.
În 2008, Marius Ianuș a dat examen și a intrat în magistratură. A ales ferm Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți, un loc pe care l-a perceput imediat ca pe un ”batalion disciplinar în materie de procuratură”, pentru că erau tot felul de spețe, de la falsificare de bancnotă, până la furturi de la contrabandiști – lucruri care se întâmplau, dar nu erau niciodată reclamate. După ce-a trecut printr-un divorț și a decis să plece din Rădăuți, a mai susținut un examen, ca se mai facă o dată ”domn”, și a avansat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, unde lucrează din 2014.
* ”Supragătirea este cea mai mare greșeală a oamenilor care se apropie de o tigaie”
Timpul liber al lui Marius Ianuș se împarte între fiul său Rareș, care a rămas cu mama, dar vine și la Piatra Neamț, și între hobby-urile personale: evenimente culturale, plimbări și, mai ales, gătit.
”Gătesc în fiecare zi, orice mai puțin carne, pentru că sunt vegetarian de foarte mulți ani. Gătesc pe bază de feeling și de imaginație, îmi place să fac diverse combinații și mă și pricep. Foarte mult îmi place să gătesc cu lapte de cocos, este incredibil ingredientul ăsta! Am un etalon în Piatra Neamț, un maistru bucătar care este venit de un an și ceva, Ionuț-Giovanni pe numele de chef, are un restaurant undeva în spatele Hotelului Ceahlău și gătim împreună; el face un fel, eu fac alt fel, învățăm unul de la altul, diferența fiind că el are multă școală în domeniu.
Dacă aș fi descoperit pasiunea pentru gătit când eram tânăr, probabil că alta ar fi fost cariera mea. Sunt foarte atent la ingrediente. Pregătirea este cea mai importantă, nu gătitul în sine, și meditez stând în bucătărie cu un cuțit în mână. Este foarte important pentru mine să fac asta în fiecare zi. Copilul meu îmi spune «Tata, nu contează ce faci de mâncare, ideea este să faci tu». Am descoperit pasiunea asta, în 2010, după ce-am divorțat. Doi ani de zile m-am uitat la TV Paprika în fiecare zi, câte două ore. Nu știam să fac decât ouă prăjite Și, încet, încet, am început să iau una, să iau alta, să le combin și să chem câte un prieten la masă, să-mi spună cum e mâncarea. Când merg în vacanțe sau în excursii, un subiect foarte important este să mă duc să văd mâncarea locală. Văd și unul care vinde la colțul străzii super-ieftin, dar mă duc și la restaurantul care are o cotă foarte bună. Nu există niciun criteriu, mâncarea care-ți place este cea mai bună .
Aspectul contează. La un om pasionat, întotdeauna aspectul va fi satisfăcător, iar un gurmand și un om care gătește din pasiune se vor recunoaște unul pe altul. Acum câteva zile, am descoperit un restaurant în Brașov, incredibil! Am intrat și a fost exact cum am vrut, câteva feluri de mâncare, câteva feluri de vin, două deserturi nu mai mult, dar toate extraordinare și gătite corect în primul rând. Este un termen în limba engleză, overcooking – când gătești prea mult ceva. Supragătirea este cea mai mare greșeală a oamenilor care se apropie de o tigaie”.
Marius Ianuș a devenit vegetarian acum 30 de ani, când, simultan cu facultatea de drept, a urmat și cursurile unei universități de metafizică, unde a studiat meditație transcedentală și hermeneutică, printre alte discipline. Motto-ul acestei universități era ”Sunt ceea ce gândesc!” și el înțeles cât de important este acest lucru. Îi plac oamenii onești, direcți și cinstiți, dar este foarte conștient de faptul că, pentru a spune adevărul, trebuie ”să-ți permiți chestia asta” .
”Peste 10 ani, mă văd făcând mâncare stradală, gătind pentru alți oameni, într-un mediu licențiat, dar privat, sau administrând un mic bar. Și, de cele mai multe ori, mă văd în Grecia, pentru că nu-mi place frigul. În România, există doi poli ai frigului: Joseni și Rădăuți.Toată lumea știe de Joseni, însă nimeni nu pomenește de Rădăuți, deși este exact la fel. Nu m-am călit deloc. Îmi place căldura foarte mult. Și apa mării. E un drog pentru mine”.
Cristina MIRCEA
