Mihai Simion – Nemţeanul care a cucerit lumea

Despre Mihai Simion se ştie prea puţin în România. Din păcate. Târgnemțean de loc, are o poveste de viaţă care ar merita ecranizată. În 1991, a ajuns în Franţa, a fost în Legiunea Străină, a fost printre cei mai buni din industria farmaceutică din Franţa, ca, mai apoi, să exceleze în domeniul obstacolelor pentru concursurile de echitaţie din toată lumea. Firma pe care o administrează acum este lider mondial în domeniu. Obstacolele firmei Jumping MM Obstacles sunt livrate, anual, la Casa Regală din Marea Britanie, la campionate mondiale de echitaţie şi vor fi livrate la Olimpiada de anul viitor din Japonia. Un român plecat de jos, care, prin foarte multă muncă şi sacrificii, a ajuns să cucerească lumea. Despre omul Mihai Simion se poate vorbi doar la superlativ, iar profesional, despre munca sa, i se potriveşte un singur cuvânt: excelenţă.

* ”Am fost un copil sărac”

– Pentru cei care nu vă cunosc, ce ne puteţi spune despre dvs.?

Sunt din Târgu Neamț, am copilărit în Pomete, chiar la marginea pădurii. La 22 ani, am plecat din România, ca mulți tineri, în străinătate, pentru a construi un viitor. Acum locuiesc în Franța. Am fost 8 ani în Legiunea Străină, apoi am lucrat 18 ani în industria farmaceutică. Pe 1 august 2018, mi-am dat demisia din laboratorul farmaceutic la care lucram, mi-am luat destinul în mâini și mă ocup de afaceri. Acum câțiva ani, am creat o societate care fabrică şi comercializează obstacole pentru concursurile de echitație în toată lumea. Avem 3 centre de producție: unul în Franța, unul la Târgu Neamț și unul la Bacău.

– Povestiți-ne, vă rog, cum aţi ajuns în Franţa.

Cred că ar fi bine să vă spun, mai întâi, de ce am plecat şi de unde am plecat. Vin dintr-o familie nevoiașă. Tata a fost electrician pe șantier, mama casnică. Îmi aduc aminte că banii abia ajungeau pentru nevoile casei şi mâncare. Noroc că mama era o bucătăreasă foarte iscusită şi avea mâini de aur. Din nimic, reușea să facă cea mai bună mâncare din lume şi să hrănească cele 7 guri. Eu, fiind cel mai mic dintre băieți, am purtat toată copilăria hainele fraților mei mai mari. Haine pe care mama, fiind croitoreasă, le repara şi peticea frumos, ca să mai ducă un an. Îmi aduc aminte că intram la Super, sus, la etaj, la magazinul de jucării, ca la muzeu, nu am avut niciodată șansa să îmi cumpăr o jucărie. Puţinii bani pe care îi aveam atunci erau câștigați cu sudoare, muncind din greu prin vecini. Ba la tăiat lemne, la săpat prin grădină, cules fructe, făcut curățenie, tot ce prindeam şi permitea să câștig un leu. Locuind la marginea pădurii, la începutul verii mergeam la cules fragi, zmeură, apoi mure şi bureți. Când găseam mai mulți, vindeam la piață şi, cu banii câștigați, ne cumpăram teniși chinezești. Se purtau pe vremea aia… Stau adesea şi mă gândesc cu tristețe la copilăria mea. Mă întreabă câteodată prietenii din Franța ”Cum a fost copilăria ta?” Mă uit la ei cu lacrimi în ochi, mă gândesc la copiii palizi de azi, închiși în camerele lor, lipiți de portabile, tablete şi jocuri şi spun, cu mare bucurie: ”Cea mai fericită copilărie pe care un copil poate să o aibă!” Locul meu de joacă era vast şi frumos, aerul era curat. N-am avut jucării, dar pădurea din spatele casei era cel mai frumos loc de joacă din lume! Îi întrebam dacă s-au urcat vreodată într-un brad, dacă au văzut urşi în libertate, vulpi, iepuri, cerbi şi căprioare, dacă au mers la cules fragi şi mure în pădure, dacă măcar le cunosc gustul… Îi întrebam dacă au băut vreodată apă rece din izvor… Şi atunci îmi dădeam seama de șansa pe care am avut-o şi de copilăria mea fericită. Chiar dacă am trăit şi cunoscut cozile de o săptămână la butelii sau cozile interminabile la ulei şi zahăr, când aveam 12 ani. Chiar dacă am cărat lemne în spinare toate verile şi mi-au înghețat mâinile, pentru că mânușile erau prea scumpe şi iernile prea friguroase. Chiar dacă am muncit cu ziua pentru a câștiga un bănuț şi, pentru a-mi cumpăra prima pereche de blugi, am fost la cosit la munte o lună. Da, sunt şi fericit şi mă mândresc cu ce am trăit! Iar acum sunt sigur că, dacă aş fi avut o copilărie diferită, nu aş fi ajuns unde sunt acum.

La școală, eram cuminte şi foarte isteț. Am făcut liceul la Agro. Când mergeau la ședință, părinții mei era chiar surprinși de rezultatele mele şi laudele dirigintei. Ei nu mi-au spus niciodată ”Pune mâna pe carte, fă-ţi temele şi învață!”, ci, mai degrabă, ”du-te după lemne în pădure, fă curat în curte!”. După terminarea liceului mi-am dorit să fac medicină, dar părinţii mei nu aveau bani să-mi plătească pregătirea. Am lucrat ca suplinitor de Biologie doi ani, la şcoala din Nemțișor şi la şcoala din Lunca, Vânători, unde predam Geografie. Cu o parte din banii câștigați, începusem să fac pregătire pentru medicină şi cu o parte ajutam părinții, pentru că lipsurile erau din ce în ce mai mari. Dificultățile financiare ale părinților mei mă puneau pe gânduri, pentru că ei nu ar fi avut posibilitatea să mă ţină în facultate. Pe vremea aia, ’91-’92, mulți plecau în afară, strângeau bani şi veneau acasă. Şi, atunci, gândul meu a fost să plec afară, să fac medicină în străinătate. Am strâns bani cât am putut, am mai luat şi cu împrumut. E bizar că am plecat fără să mă uit în urmă şi cu gândul că nu mă voi întoarce niciodată înapoi în Târgu Neamț. Iar acum sunt aici.

Am ajuns în Germania clandestin, trecând Oderul înot, cu călăuze şi făcând vreo 300 km în portbagajul unei mașini, ud leoarcă. Am stat câteva luni într-o tabără de refugiaţi în Germania, dar, reputația românilor fiind foarte proastă, nu se găsea de muncă şi am decis să plec în Franţa. Credeam că visul de a intra la medicină în Franţa se va realiza, dar am înțeles foarte repede că va fi mult mai greu decât mi-am imaginat. Eram străin și nu aveam acte, diploma de Bacalaureat nu era recunoscută, deci trebuia să dau o echivalare. Știam de Legiunea Străină, se vorbea prin Germania că, după cinci ani, obții acte şi faci bani. Atunci am decis să-mi încerc norocul, asta am și făcut, pentru a-mi îndeplini visul de a intra la medicină.

Am bătut la poartă la Centrul de recrutare a Legiunii Străine din Strasbourg. În prima mea permisie m-am înscris la facultate la Toulouse, pentru a valida diploma de bacalaureat. Era un an de studii la fără frecvenţă, trebuia doar să învăț si să vin la niște examene. Din nefericire, la prima sesiune, eram în misiune prin Africa Centrală, iar la sesiunea din toamnă eram în misiune în Sarajevo, Iugoslavia. Adevărul e că atunci mi-am dat seama că, odată intrat în Legiune, viitorul ţi-l controlezi mai puțin. Şi, uite așa, am stat 8 ani. Am intrat acolo la 22 de ani şi am ieşit când mergeam pe 31. Am ieşit de acolo cu o anumită experienţă şi cu o altă gândire de viaţă, despre oameni. Singurul neschimbat era faptul că-mi doream, mai mult ca oricând, să reușesc în viaţă, să fiu cineva, să am un statut, iar curajul şi motivația erau mai mari ca oricând.

* ”Acolo mi-am lăsat tinerețea, există şi lucruri despre care sper să nu-mi amintesc niciodată”

– Cum e viaţa în Legiunea Străină? Cum arată o zi acolo?

O zi normală în legiune arată ca o zi normală a oricărui om care se trezește, își bea cafeaua şi se duce la muncă, iar seara, când termină, vine acasă. Deșteptarea era la 5.30. Și azi ceasul meu biologic sună la 5.30! Eu am fost antrenat să fiu soldat şi tot ce făceam de-a lungul zilei era pentru a mă pregăti, forma şi învăța, pentru a deveni mai bun, mai puternic, mai performant, pe scurt: un soldat de elită. Unul dintre cele mai importante lucruri era menținerea condiției fizice, era trecut în Codul de Onoare a Legionarului, citez: ”Soldat de Elită, te antrenezi cu rigoare, îți întreții arma ca pe cel mai prețios lucru al tău, te preocupi permanent pentru forma ta fizică”. Cel mai mult contează psihicul pe care-l ai. Ca să apeși trăgaciul, îți trebuie mult mai mult decât un braț plin de mușchi.

Fiecare zi începea cu o alergare, între 8 şi 16 km, iar apoi, în funcție de program, mergeam la trageri, exerciții, antrenamente tehnice de luptă şi tot ce ţine de armată. În misiuni, programul era diferit. Am participat la mai toate conflictele care au avut loc în perioada 1992-2001, în Africa şi Iugoslavia. Nu prea îmi place să vorbesc despre ce am făcut şi trăit în legiune. Acolo am trăit cea mai frumoasă şi mai grea aventură a vieții mele, acolo mi-am lăsat tinerețea. Am avut ocazia să văd Africa în lung și-n lat, să întâlnesc şi să cunosc oameni şi culturi diferite, să învăț o grămadă de lucruri din ce am văzut şi trăit. Dar există şi lucruri despre care sper să nu-mi amintesc niciodată.

– După ce ați plecat din Legiunea Străină, ce aţi făcut?

Mi-am pus întrebarea ”Ce fac? Încotro?” Ce puteam face la 31 de ani? Medicina? Printr- un concurs de circumstanțe, am descoperit domeniul farmaceutic și am făcut studii în acest sens, la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Lyon. Persoane din industria farmaceutică au fost seduse de profilul meu şi de experiența mea de viată şi mi-au zis că, atunci când voi termina școala, îmi vor face o propunere. Și chiar așa s-a întâmplat. De mic copil, am fost perseverent. Nu mi-a fost niciodată frică să muncesc. Ca să reușești, trebuie să muncești şi să fii printre cei mai buni. Așa că a trebuit să învăț anatomie, fizică, chimie, farmacologie. Am terminat şcoala cu brio şi am fost angajat de Laboratorul Merck. Am dat examene, echivalențe și, după câțiva ani, am făcut un master în management şi gestiune, în industria farmaceutică. Când am intrat la Merck, am început de jos. Cam 3 ani. După ce am făcut niște studii, mi-am depus intenția să candidez pe un post de director. Mi s-a permis acest lucru şi am ajuns director regional pe zona Lyon. Aşa am ajuns să fiu primul la vânzări pe Franţa, ani la rând. Acolo trebuie să fii cel mai bun dintre cei mai buni. Asta e mentalitatea. Am lucrat în cardiologie şi metabolism-diabet, cam 6 ani, şi, din 2011, am lucrat în cancerologie, ca director pe nord-vestul Franței, cam un sfert din Franța, ca suprafață. Munceam foarte mult. Lucram 20 de ore pe zi, făceam 140.000 de km cu mașina pe an. Mă deplasam cu avionul la birou la Lyon, cu avionul la ședințe. Am călătorit în toată lumea, printre medici și profesori.

– Şi când aţi decis să renunţaţi la industria farmaceutică?

În goana asta pentru evoluție, pentru mai mult, am avut 4 accidente de mașină într-un singur an. În unul din ele, aveam 145 de km la oră. Am intrat într-un camion. Am văzut cu ochii mei cum se îndoia capota la mașină. Atunci mi-am pus întrebări şi m-am gândit ce fac cu viața mea. A fost un semn.

Mi-am dat seama că, până atunci, am fugit doar după reuşite profesionale. Vroiam să avansez profesional, să ajung să fiu director la Merck pe România, pe Europa de Est sau chiar în SUA. Aveam ambiție. Câștigam foarte bine. Dormeam doar la hoteluri de patru stele, aveam abonamente la avioane, mâncam doar la restaurant. Călătoream în toată lumea, dar mi-am dat seama că nu mai aveam viaţă. Trăiam, pur şi simplu, pentru a munci. Şi au început întrebările şi dubiile despre ce doresc, de fapt, de la viaţă, de la mine. Într-o zi, un citat m-a inspirat şi a fost elementul care m-a împins să-mi dau demisia.

* ”Dacă mă gândesc de unde am plecat şi unde am ajuns azi, e un salt uriaş”

– Bun, şi cum aţi ajuns să faceţi obstacole pentru concursurile de călărie?

Eu am făcut călărie la Dumbrava, când eram copil. Cam vreo 10 ani. Într-o zi, în Franța, eram cu niște prietene doctorițe si vorbeam despre călărie. Şi una dintre ele mă întreabă de unde ar putea să cumpere obstacole pentru călărie din România, pentru clubul unde făcea şi ea echitaţie. Aşa am ajuns să sun la fostul meu antrenor de la Dumbrava Târgu Neamţ şi să-l întreb de obstacole. El m-a pus în contact cu un tip care prelucra lemn şi aşa am pornit. De aici a plecat înfiinţarea societăţii mele. Dacă mă gândesc de unde am plecat şi unde am ajuns azi, e un salt uriaş.

Primele obstacole le-am făcut în 2005, dar nu erau reuşite, pentru că, pe vremea aceea, noi nu aveam buni prelucrători ai lemnului. Cu toate că eram cei mai mari tăietori de păduri din lume. Am cumpărat lemnul din Austria şi Germania sau din Finlanda. În România, lemnul este de două ori mai ieftin, dar nu suntem în stare să facem lemn de calitate. Încă mai caut soluții. Nu că nu am fi capabili, ci pentru că nu avem încă dezvoltat sensul business-ului, al muncii de calitate și seriozității. Cumpăr lemn din Austria, chiar dacă plătesc dublu, îmi trimite lemnul pe care-l comand, calitatea care o doresc, mi le livrează la data scrisă în contract. La noi, mi s-au arătat niște mostre și mi s-a livrat altceva. Acum 2 ani, am cumpărat lemn lamelar din România, de pe lângă Reghin, am fabricat obstacole, le-am trimis în Canada și au început să se dezlipească. Am trimis poze fabricantului și l-am întrebat ce se întâmplă. Că stai să vezi, că nu-i vina lui, că cel care i-a livrat lipiciul i-a tras țeapă etc… Dar răul era făcut. Sunt sigur că există și la noi calitate și seriozitate, dar, din nefericire pentru mine, încă mai caut.

Am înființat prima societate în Franța și am adus-o şi pe sora mea, Geanina. Ea făcea studii în arte plastice şi design la St. Etienne, iar eu lucram în industria farmaceutică, iar în weekend făceam obstacole. Îmi aduc aminte, am luat o primă comandă, de 30.000 de euro. Mi s-a dat avans jumătate din sumă, dar eu nu aveam lemn, nu aveam utilaje, nu aveam nimic. Şi trebuia să livrez obstacolele într-o lună! În 2007, am început să fac obstacole, într-un beci, unde plăteam chirie 200 de euro pe lună. Un an şi jumătate, am făcut acolo obstacole. Ziua eram la birou, în costum, iar seara mă duceam în atelier, să fac obstacole. Aşezam costumul în dulap şi mă îmbrăcam în salopetă. Tăiam placaje la mână, vopseam la mână.

Într-o zi, am găsit un ţigan român la colţul străzii. Vindea ziare. Şi l-am întrebat dacă nu vrea să lucreze pentru mine. Mi-a plăcut de el că nu cerşea, nu întindea mâna, ci vindea ziare ca să trăiască. Acel român lucrează şi în ziua de azi la mine, câştigă cam 2.500 euro pe lună, cu tot cu taxe. Rămâne cu 2.000 de euro în mână. Şi l-a adus şi pe fratele lui. Aşa că eu am angajaţi în Franţa doi ţigani români. Plus sora mea, fratele meu şi un francez. Am cinci angajaţi în Franţa. Am muncit cu ei, cot la cot. Acum nu mai fabricăm obstacole de la zero. Acum doar ansamblăm piesele, pe care ni le fac alţii la comandă. Aproape ca la Ikea. Apoi ne-am mutat, am început să ne dezvoltăm şi lumea să ne cunoască. Am cumpărat o hală, la 200 de km de Paris şi la 200 de km de Normandia.

În 2010, am câştigat contractul cu Campionatul European de Călărie, apoi finalele din Franţa. Apoi contractul la Jocurile Mondiale de Călărie din 2014, din Normandia. A fost uşa noastră de intrare pe plan internațional. Strategia noastră era bună, dădea roade. M-am inspirat de la concurenţii mei în acest domeniu și ce exista pe piață. De altfel, sunt şi acum prieten cu ei, lucrăm uneori împreună . Ei sunt pe piaţă de 40 de ani, noi am făcut în 6 ani cât au făcut ei în 40. Am fost vizionari. De altfel, ei azi cumpără de la mine, nu îşi pot desfăşura activitatea fără mine. Noi avem trei maşini 3D, cu care construim obstacole. Tăiem comandă numerică, avem robot care sculptează în şase axe. Facem ce nu face nimeni. Am fost revoluţionari în acest domeniu. Reuşita la Jocurile Mondiale de Călărie din 2014, din Franţa, au fost un succes, obstacolele au impresionat o întreagă lume. Avem în echipă doi pictori și un sculptor şi, azi, suntem capabili să realizăm orice piesă, în măsura în care avem şi un robot care sculptează în 3D.

* Obstacole pentru Regina Angliei şi Olimpiada din Japonia din 2020

– Cum aţi ajuns să realizați obstacole pentru Casa Regală?

La Jocurile Mondiale din 2014, cum spuneam, ni s-a deschis ușa către lume. Una dintre persoanele cu care am lucrat pentru Jocurile Mondiale s-a mutat cu job-ul la o societate din Anglia, care aparținea unui membru al familiei regale și organiza Concursul de la Olympia London și concursul de călărie de la Casa Regală, Royal Windsor Horse Show, din grădina reginei, chiar în spatele Castelului Windsor. Știind realizările din Franța, ne-a contactat și ne-a cerut propuneri de decoruri pentru concursul de la Londra. I-am trimis mai multe și i-au plăcut. M-am dus la Londra, la concurs, era foarte încântat de ce am livrat și mi-a cerut să-i creez 4-5 obstacole, speciale pentru concursul de la Windsor, pentru aniversarea Reginei Elisabeta. Le-am propus 15 obstacole, ca să aleagă 5. Era atât de încântat, le-a cumpărat pe toate! Aşa am devenit furnizorul de obstacole al Casei Regale. De atunci, în fiecare an, le livrăm obstacole noi.

Când te gândești că am plecat din Târgu Neamț, fără un ban în buzunar, iar acum suntem furnizorii de obstacole ai Reginei Angliei…! E ceva, un fel de mândrie, onoare, respect de sine, pentru că drumul a fost greu. Am muncit ca să ajung aici, nu am câștigat la Loto.

– De la o carieră în industria farmaceutică la una în obstacole pentru călărie?

Citatul care m-a inspirat și m-a împins să-mi dau demisia spune ”Dacă nu îndrăznești să-ți construiești propriul vis, cineva te va angaja și te va plăti pentru a le construi pe ale lui”. De aceea am renunțat la industria farmaceutică, pentru actuala mea ocupație. În industria farmaceutică munceam foarte mult pentru a avea rezultate și evoluție. Am învățat că există trei feluri de a munci: muncești, te zbați și merge, obții rezultate – se numește Eficacitate. De aici, ai două posibilități: să muncești mai mult, pentru un rezultat mai bun sau să muncești mai puțin pentru același rezultat – se numește Eficienţă. Dar există și o altă soluție: muncești mult mai puțin pentru un rezultat mult mai bun – asta se numește Excelenţă. Patronul trebuie să-şi angajeze oameni competenţi, nu ca să le arate cum să-și facă munca și să-i controleze dacă au făcut-o bine. Cel pe care-l angajez trebuie să-mi arate mie, să-mi propună soluții diferite și să inoveze.

– Vă referiţi, probabil, la mentalitatea românului când vine vorba de munca la patron…

Da. Aici e un pic complicat pentru mine, mentalitatea și cultura la noi diferă. Dar sper ca timpul și bunăvoința ne vor permite să evoluăm.

* ”În Peru, s-a auzit de Târgu Neamț!”

– Să vorbim şi despre Olimpiada de anul viitor, din Japonia.

A fost obiectivul meu din 2014. Venind cu o alternativă şi cu un produs nou, organizatorii Olimpiadei din Japonia ne- au ales pe noi. Am semnat contractul anul acesta, în iulie, și trebuie să livrăm în iunie 2020. Nu pot spune mai multe, deocamdată, am semnat un contract de confidențialitate.

Ca să nu vă mai spun că tot noi am realizat obstacolele pentru Panamerican Games, care a avut loc la Lima, Peru, la sfârșitul lui iulie,începutul lui august, anul acesta. Este cea mai importantă manifestare a Americii, de Nord şi de Sud! Nimic nu este hazard, am știut unde să merg, drept la țintă. Am fost un pic vizionar. În Peru, s-a auzit de Târgu Neamţ. O echipă de la Comitetul de Organizare s-a deplasat la Târgu Neamţ, să vadă obstacolele.

– Putem spune că sunteţi cel mai bun din lume, în acest domeniu?

Spun cu mândrie că da, suntem lideri în lume la obstacole în călărie! Cele mai frumoase obstacole din lume se fabrică în România, în Târgu Neamţ şi la Bacău. La Târgu Neamţ, se fabrică obstacole de călărie pentru Jocurile Olympice Tokyo 2020!

– Vorbiţi-ne despre făbricuţa de la Târgu Neamţ.

Am deschis atelierul în 2016. Aici a fost dificil cu mentalitatea, să înveţi omul cu calitatea. La noi se folosește prea mult ”Lasă că merge şi aşa, lasă că nu se vede!”. Una e să faci uşi şi termopane, alta e să faci obstacole de călărie. Un an şi jumătate am bătut apa în piuă, cum se spune, cu educarea angajaţilor. I-am dus şi în Franţa, ca să-i formăm. Aici avem 9 angajaţi, iar la Bacău avem 6. La Bacău fabricăm structurile 3D, iar la Târgu Neamţ fabricăm tot ce e lemn şi placaj. Nu facem faţă comenzilor. Nu e nevoie să ne facem promovare, pentru că suntem sunaţi permanent. Eu nu sun pe nimeni să-l întreb dacă vrea să cumpere obstacole de la noi. Ieri am primit telefon din Portugalia, iar acum două săptămâni din SUA. În România, am livrat obstacole la Timişoara, la Braşov, la Târgu Mureş, la Bucureşti, dar aici nu e aşa dezvoltat domeniul concursurilor de călărie.

– Acum faceţi naveta între Franţa şi România?

Oarecum. În Franța, societatea funcționează independent de mine. Acum stau, că mama e un pic bolnavă şi fac mici lucrări la casă. Dar îmi petrec timpul între avioane.

– Nu v-au schimbat banii, faima?

Deloc. Ţin mai mult la valorile care au mai multă importanţă decât cele pecuniare. Ţin mai mult la respect, la emoţii şi la sinceritate decât afacerea în sine. În România, există o noţiune prost înţeleasă a business-ului. Negociere înseamnă să găseşti preţul corect, care permite fiecăruia să fie mulţumit. La noi e cum să te rupă şi să-ţi ia mai mulţi bani. Sunt un pic dezamăgit, dar cred că avem nevoie de timp.

– Cum este privit românul în Franţa? Ce părere au francezii despre români?

Este aleatoriu. În Franţa, sunt foarte mulţi medici români, iar francezii au o părere foarte bună despre ei. Odată, patronul unui restaurant m-a întrebat ce accent am. I-am zis că sunt român. A rămas uimit, pentru că tot el mi-a recunoscut că românii sunt cei care cerşesc prin Franţa. Sunt şi hoţi ţigani români, care au stricat canalizări şi clădiri, au tăiat cablurile de la autostradă ca să vândă firele de cupru… Dar pe românii care au profesii în Franţa, francezii îi respectă.

-Vă consideraţi un om bogat?

Am avut ocazia să călătoresc în toată lumea, să cunosc oameni. Să văd locuri și lucruri. Să trăiesc și să învăț multe despre mine. Pentru mine, e cea mai mare realizare și mai neprețuită avere a mea, de când am părăsit România. Atâta timp cât reușești să faci lucruri care să-ţi aducă bucurie ţie, dar şi celor din jurul, este ok. Banii poţi să-i faci acum şi să-i pierzi într-un minut.

Ciprian Traian STURZU