De 20 de ani în sprijinul mămicilor care au copii cu probleme de sănătate, Monica Sofron este nu doar un nume cunoscut în acest domeniu sensibil, ci și omul cel mai căutat de cei copleșiți de astfel de necazuri. Ea însăși a pierdut un copil în lupta cu boala și așa a apărut Asociația umanitară ”Codrin – copiii care vor rămâne doar copii”. Monica Sofron are un soț care i-a rămas alături în toți acești ani și un copil sănătos, alături de sute de alți copii pentru care este ca o a doua mamă.
– Asociația ”Codrin” este una care există în domeniu de foarte mulți ani, cum reușiți?
– Din anul 2010 există asociația ”Codrin – copiii care vor rămâne doar copii”. Am creat această asociație pentru a ne ajuta pe noi, mămicile care au copii cu probleme de sănătate. Apoi, am evoluat și ne-am extins, fiindcă oameni cu alte probleme grele au venit spre noi. N-am gândit-o ca pe o afacere, cum probabil se vede din afară. Din păcate, în ultimii ani, asociațiile umanitare și fundațiile n-au avut o credibilitate publică, pentru că au fost diverse situații în care n-au fost foarte transparente. E foarte greu să răzbați și orice greșeală te costă încredere. Te faci cunoscut odată cu numeroasele cazuri pe care le rezolvi. Părinții vin la noi doar pentru a găsi soluții. Și cum noi, mămicile, gândim cu sufletul, e greu să nu te implici, să refuzi pe cineva. Cum poți decide cine e mai grav și cine e mai puțin grav? Pe cine să ajuți și pe cine nu? Ne dorim, ca mame, să ajutăm toate familiile care au copii cu probleme, dar din păcate resursele noastre sunt limitate. Depindem de bunăvoința celor din jur.
– Care a fost cel mai dificil caz?
– Cazul meu. De asta am și pornit pe acest drum. Pentru copiii pe care-i ajut, faptul că l-am avut pe Codrin, fiul mai mic, cu probleme de sănătate de la naștere a fost ceea ce m-a motivat să înființez această asociație și mă motivează să fac față în continuare tuturor provocărilor legislative, economice și financiare de care depindem.
Când am început activitatea, aveam doi copii în asociație pe care să-i ajutăm: băiețelul meu, Codrin, și băiețelul prietenei mele, Dana Iliescu, acum vicepreședintele asociației. Acum, avem 80 de copii pe care-i sprijinim constant și 60 de bătrâni cărora le acordăm îngrijire la domiciliu. De suflet rămân acțiunile pentru copii. Cazurile sunt multe și diverse, copiii de care ne ocupăm în asociație de ani de zile, câțiva dintre ei s-au stins, între timp: băiețelul meu, al Danei și încă trei copilași cu probleme deosebite de sănătate. Avem copii cu leucemie, cu tetrapareză, cu distrofie Duchenne și alte afecțiuni grave care necesită intervenții și tratament îndelungat, pe care reușim să-i ajutăm constant.
– Mulți copii, din mulți alții… Cum reușiți să găsiți uși deschise pentru ei?
– Da, nu este ușor. Am avut avantajul că, atunci când am deschis asociația, lucram în primărie. Am avut timp, 15 ani, să cunosc toate pârghiile și am pornit la drum știind unde trebuie să mă adresez, ce instituție ne poate ajuta. Așa îi ajutăm mai întâi pe cei care ni se adresează: prin acces la prestații sociale, sprijin pentru documentele necesare procurării dispozitivelor medicale, accesul la facilitățile legale. Sunt foarte mulți părinții care nu știu unde să se îndrepte când necazul îi lovește, care nu-și cunosc drepturile în astfel de situații. Noi îi ajutăm în alcătuirea dosarului.
Avem multe cazuri din comunitățile rurale, pentru că acolo informația ajunge mai greu. Ținem legătura cu asistenții sociali și asistenții comunitari și împreună reușim să-i ajutăm. Au fost multe situații când, fără niciun leu din partea asociației noastre, am sprijinit multe familii care, prin asistenții comunitari, și-au făcut dosarele necesare. Cel mult, i-am ajutat cu transportul la Piatra Neamț, la instituții care nu se regăsesc în teritoriu, pentru depunerea dosarelor. A contat enorm pentru ei.
– Vorbeați de resurse, cum se descurcă asociația?
– Fiindcă ne-am dezvoltat mult, în ultimii ani am avut șansa s-o cunosc pe dr. Daniela Marcoci, era director pe-atunci, acum e șef Serviciu programe în cadrul Direcției de Sănătate Publică Neamț și care m-a învățat calea pentru autofinanțare. Ne-am acreditat asociația ca furnizor de cursuri de igienă pentru anumite categorii de angajați. A fost pasul care ne-a permis să ne asigurăm 90% din veniturile asociației. Nu ne putem baza doar pe sponsorizări, situația economică este dificilă pentru toată lumea. Avem câțiva sponsori principali în județ, care ne ajută de mulți ani fiindcă știu că suntem o asociația serioasă. O avem pe contabila noastră, Ioana Ropotică, muncește neplătită pentru asociație. Suntem și în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate Neamț pe partea de îngrijiri la domiciliu. Este un serviciu delicat și aici, fiindcă sunt și îngrijiri medicale pe care le oferim, dar nu suficient de plătite în comparație cu alte servicii medicale. Este și motivul pentru care mulți furnizori au renunțat. Cei care vin la noi sunt majoritatea cazuri sociale, nu doar cazuri medicale. Noi nu-i refuzăm și, atât cât putem, îi ajutăm. Ceea ce apare pe Facebook, din activitatea noastră, sunt doar bucăți mici din activitate, pe care le postăm pentru a le mulțumi celor care ne sprijină în diverse acțiuni. Și, poate inspirăm și pe alții.
– Când are timp Monica Sofron pentru ea însăși?
– Consider că am multe defecte, dar și câteva calități, iar cea mai importantă este faptul că iubesc oamenii și ceea ce fac. Împlinirea mea vine din a ști că am reușit să ajut pe cineva, să mângăi, să aduc bucurie unui om necăjit. Noi poate nu salvăm vieți, dar reușim să fim alături de cei în suferință, de cei singuri. Asta pe mine mă încarcă pozitiv foarte mult. Știu că au fost voci care m-au criticat, mulți oameni care pur și simplu au refuzat să ne ajute. Nu i-am judecat, fiindcă știu că nu te poți implica profund în a ajuta un om până când nu ai trecut tu printr-o experiență tragică.
Fiind eu însămi mamă cu un copil bolnav, în situația de a-mi îngropa propriul copil, mama unui copil sănătos, fiind și eu fiică, la rândul meu, colegă, prietenă, reușesc să îmi fac timp pentru viață socială, pentru prieteni, pentru mama mea. Când vreau să mă relaxez, citesc. Prefer povești de viață triste, fiindcă mă motivează orice exemplu care reușește să răzbată. Asta îmi spune că și eu voi reuși, că sunt un om ca ceilalți și că voi găsi soluții. Chiar dacă, pentru unele din cazurile asociației, soluția înseamnă doar suport moral și material. Cred că asta m-a ajutat, în toți acești ani, să nu clachez, faptul că am văzut cât de mulți oameni sunt mult mai năpăstuiți. Eu nu judec pe nimeni. Răul se face și prin vorbe, și prin nepăsare, și prin neimplicare.
– Revenind la Codrin, cum ați trecut peste cea mai mare suferință pe care o poate trăi o mamă?
– Nu am trecut. Încă îmi este greu, nu pot uita. Faptul că n-am reușit să-i dau zile de sănătate, să-i iau durerea, mă macină în continuare. Singurul mod de a face față este să nu renunț la ceea ce fac prin asociație. Au fost momente delicate, în care am vrut să renunț, când credeam că cei din jur chiar nu înțeleg, deși, în acești 20 de ani de când am asociația, ar fi trebuit să mă imunizez, să nu-mi pese și să nu mă doară reacția celor din jur. N-am renunțat și fiindcă în fiecare copil pe care îl ajut, îl mângâi, consider că-l mângâi pe Codrin. De fapt, datorită lui fac ceea ce fac.
Chiar recent m-am bucurat foarte mult când am văzut un caz de-al nostru rezolvat. George Istrate, un copil pe care noi îl susținem de doi ani de zile și pentru care am strâns anul trecut peste 60.000 de dolari pentru operația lui în America, necesară pentru ca el să meargă, a venit la noi, pe picioruțele lui. Ce împlinire mai mare putem avea?
Timp de 18 ani am fost singură în asociație, iar acum doi ani a venit și Daniela, după ce a murit băiatul ei. Avem și 45 de copii cărora le-am deschis cont fiecăruia, iar părinții îi ajută, la fel cum facem noi, prin atragerea donațiilor de 2% și a cotei de 3,5% din impozit, a altor sponsorizări. Părinții caută soluții financiare în numele asociației noastre, care le garantează seriozitate și pot obține banii de care au nevoie pentru tratamente și alte nevoi.
– Nu pot să nu mă gândesc la celălalt băiat pe care-l aveți și care a trăit și el durerea.
– Alex are 22 de ani, este student și sunt mândră de el. Din păcate, mă simt un pic vinovată față de el, fiindcă am pierdut multe momente din viața lui, fiind atâția ani alături de Codrin prin spitale. Alex e un copil foarte implicat, maturizat brusc, așa cum se întâmplă în astfel de situații și mă doare acest lucru. Oricât am încercat să-l protejăm, nu aveam cum. Și, după ce Codrin n-a mai fost, faptul că mi-am dedicat mult timp celorlalți copii, în asociație, i-am rupt cumva din timpul lui. Este greu să găsești o măsură în a fi fiică, a fi soție, în a fi mama unui copil bolnav și mama unui copil sănătos, în a fi tu însăți. Dezechilibrele apar și nu ai cum să compensezi. Asta le spun și familiilor care trec prin această situație, să încerce să-și facă timp și pentru copilul sănătos. Timpul e cel mai important. Alex avea 5 ani când am venit acasă, într-o zi, am mers la el în cameră, camera lui era plină de jucării și el mi-a cerut să-l iau de mână, m-a strâns și mi-a spus: ”Ce fericit eram când eram mic!”. L-am întrebat de ce și el mi-a spus fiindcă atunci mă jucam cu el mai mult. I-am arătat jucăriile, iar el a răspuns: ”Nu-mi trebuie nimic, eu vreau timpul înapoi”. A fost extrem de dureros.
– Ce-ați fi vrut să-i spuneți lui Alex în toți acești ani?
– Să-mi cer iertare. El știe acest lucru, dar nu pot da timpul înapoi. Atunci am sperat… atât de mult am sperat că va fi bine… Am fost cu Codrin în multe clinici din lume, 16 ani am sperat, fiindcă ni s-a spus că mai mult de un an nu va trăi, dar a trăit 16 ani. Poate că am vrut prea mult să-l fac bine, din prea marea mea dorință de a-l salva. Am sperat în tot acest timp că va fi bine și că apoi voi putea compensa. Dar, Alex e mare, acum, când Codrin s-a stins, el era adolescent, se formase deja, apoi a plecat la facultate. Sper să-i dea Dumnezeu înțelepciunea și șansa de a-și găsi propriul drum în viață.
Cristina IORDACHE
