Cartierul Speranța, înființat pe locul fostelor hale Avicola, în care s-au și amenajat de fapt primele locuințe sociale, împlinește 20 de ani. În anul 2000, când primele familii au primit cheile caselor lor, Speranța promitea să devină un loc pe care sute de oameni să-l numească, cu drag, ”acasă”. Între timp, cartierul s-a extins, numărul locuitorilor a crescut și, o parte dintre ei, chiar se simt ”acasă”. După ce trec de ușa apartamentului și se bucură de un minim confort. Afară, însă, cartierul nu are deloc un aspect primitor și sigur și nu pare spațiul în care ai putea să lași, liniștit, un copil la joacă sau să circuli după o anumită oră fără emoții.
”Eu, dacă am o urgență, stau liniștit pe bancă și aștept să-mi treacă”
Am început vizita în Speranța din partea dinspre Izvoare, unde sunt câteva sedii de firme, o crescătorie de pui, un imobil proaspăt renovat și înconjurat, încă, de multe grămezi de moloz și un loc ”tainic” pe terenul viran, unde vin ”cunoscătorii” și descarcă deșeuri, ceea ce distruge, din start ideea de „iarbă verde”. În drum spre capătul gardului – locul pe unde se poate ajunge pe terenul viran, am remarcat o mașină sport, distrusă în totalitate – oamenii spun că a prins-o pandemia acolo și a devenit obiect de ”distracție” pentru unii -, și modul de securizare a locuințelor de parter, cu gratii, cu panouri din lemn, cu plasă – fiecare cu ce-a găsit. Chiar și așa, sunt destule spații prin care pietrele să treacă și să-și facă treaba. Efectul: geamuri sparte la tot pasul, un bun indicator pentru apartamentele nelocuite.
Locul de joacă trădează, după aspect, îndeletniciri specifice altor vârste. Lângă bănci este covor de coji de semințe și chiștoace de țigări. Oricum copiii nu prea au opțiuni. Sub scrâncioburi sunt bălți serioase, iar toboganul este parțial dezmembrat și mai curentează din când în când, pentru că are o vecinătate periculoasă cu un conductor – după cum spune un bărbat care are faima că știe totul despre cartier: ”Nu pot să stea copii în parc, că vin (…) numai țigări și semințe aruncă peste tot. A venit firma de curățenie, a strâns tot, dar nu se păstrează. Coșuri de gunoi nu există, iar un fir de curent trece pe la tobogan și-i mai scutură pe ăștia mici. În rest, condiții sunt, în casă zic. Doar canalizarea se înfundă constant, sunt mici țevile, lucrări de 2 lei, așa cum au rămas de la Avicola. Unde e hala aia albă a țâșnit noaptea, când a plouat. Problema este că oamenii nu înțeleg că nu trebuie să arunce șervețele, pampers, resturi de mâncare. Și prosoape s-au găsit în canalizare, normal că se înfundă. Și altă problemă este cu transportul. Dimineață când plecăm la muncă este microbuz la 6:00, dar nu mai este altul până la 11:00. Să bage 3-4 microbuze, că sunt și copii care trebuie să ajungă în oraș. În rest, nu e rău, Dacă ar scoate țiganii de aici, ar fi și curățenie și liniște. Au stricat blocurile. Dacă ar scoate (…) ar fi altfel. Deja pe o clădire nou făcută, cu ziduri albe, au scris ceva cu apă cu nisip, nu poți să păstrezi ceva frumos aici. De primărie, nu am ce să zic. A adus în perioada asta și a tot împărțit făină, zahăr, ulei, dulciuri, sucuri, lapte. Și apă și tot. Dar eu nu cred că există coronavirus, e o falsificare. Avem cabinet medical la centrul de permanență, dar numai după ora 15:00 încolo. Eu dacă am o urgență dimineața, stau liniștit pe bancă și aștept să-mi treacă”.
Lângă locul de joacă era un singur copil, însoțit de mama lui. Se plimba cu tricicleta prin parcare. Tânăra femeie ne-a spus că este mulțumită de casa ei, pentru că este spațioasă și are vecini decenți, inclusiv medici: ”Avem tot ce ne trebuie, curățenie nu prea este. Ar fi super dacă ar scoate țiganii de aici. În rest, sunt oameni buni. Singura problemă sunt țiganii, că distrug tot, mai ales cei mici, care nu au fost educați. Sunt care stau 11 într-o garsonieră. Era groază la început, am înțeles că se urcau pe balcoane, spărgeau, intrau în case, eu de când am venit, de 3 ani, nu am auzit să se mai întâmple, dar oricum prezența lor și felul lor de a fi nu inspiră nimănui siguranță”.
Țigani sunt prin tot cartierul, dar undeva, chiar în ”inima” lui sunt câteva vile locuite exclusiv de țigani. Genul acela de oameni care-și scot mesele în fața clădirii și se așază la băut, la spart semințe, la ascultat manele și la făcut ”ordine”. În fiecare zi trece Poliția Locală prin zonă, pentru a se asigura că nu există discrepanțe majore între ”ordinea” țiganilor și cea stabilită prin lege. Uneori există…
Măști sunt, la 3 lei, dar nu poartă nimeni
Ideea generală în Speranța este că nu există niciun fel de virus și de epidemie și, dacă există, oricum nu este așa de periculos. Nimeni nu poartă mască, nici pe străzi, nici la terenul de sport, unde câțiva copii se întâlnesc în fiecare zi, intră printr-o spărtură din gard, evită o băltoacă formată în asfalt și se joacă la fel ca întotdeauna. În afară de ”Profi”, în cartier mai există un singur magazin, cu de toate, de la detergenți, până la pastramă feliată și ambalată. Lumea preferă covrigii. Stau într-o pungă mare, pe tejghea, omul dă banii și apoi cotrobăie în pungă și-și alege. E pe bază de autoservire, unanim acceptată. Vânzătorul nu are nici el mască. Și nici probleme. Nici cu coronavirusul, nici cu clienții:”Cu unii mă înțeleg, cu alții nu. Se cumpără de toate. Măști? Nu prea poartă nimeni. Dar avem la vânzare, dacă vreți, cu 3 lei bucata, n-am vândut niciuna”.
Undeva, la parterul unei vile – toate după același model fragil în privința scărilor care duc la etaj – este un punct de lucru al Bibliotecii județene. Nu era nimeni să împrumute cărți și probabil nici nu simte nimeni lipsa acestui serviciu. În fond, când nu porți mască (și) pentru ca să poți sparge semințe, cartea e ultima problemă. Și la Centrul de permanență era ușa încuiată, dar programul încă nu începuse. Cele două bănci din față stăteau și ele, cu ”picioarele” într-o mare de coji de semințe, semn că așteptarea la consultație poate fi combătută cu același remediu. Alături, o doamnă de vârsta a doua, care-și supraveghea nepoțelul: ”În privința copiilor nu prea e bine, nu au un parc, e aiurea, mult beton, nu au nici măcar un pic de nisip să se joace. Sunt și câini vagabonzi o groază, nu este o siguranță pentru copii. Nepoțelul are 6 ani, mai am unul de 9 ani, nu-i las deloc singuri. Avem vreo 12 ani de când stăm aici. Ce să zic? Sunt și oameni civilizați, dar sunt și unii care o țin doar cu muzică, băutură și scandaluri. Condiții s-au făcut, numai că nu se prea păstrează”.
”I-am făcut campanie domnului Chitic printre țigănași”
În fața celei mai ponosite hale, din cele care au rămas din fosta Avicola, erau doi bărbați, aparent buni de muncă în egală măsură, conform constituției fizice. Unul ne-a spus că lucrează în Germania, la un abator. Are 8 copii și spune că hala arată așa pentru că nu are interfon, intră care cum vrea și distruge. Celălalt locuiește cu tatăl, primește ajutor social, se plânge că are casa plină de igrasie și din cauza asta i-a murit mama. Nu i-au mai rezistat plămânii. Își cheamă tatăl să vorbească, pentru că el ”știe mai multe”. Apare un bătrânel, îmbrăcat elegant, cu un scăunel pliant pe care se așază și povestește: ”Am mai multe probleme, dar cine să mă bage în seamă? Se cunoaște segregarea, diferența dintre rom, țigan, român sau maghiar se cunoaște în România. Eu am citit mai multe cărți în viața mea. «Țiganiada», de Budai Deleanu, de exemplu. El n-a făcut diferențe când a scris romanul ăla, a scris exact adevărul. Știți că noi suntem un popor migrator, aici ne-am stabilit. Eu am stat la redacție sus, în Dărmănești, la «Ceahlăul». Și am avut o problemă de sănătate și eu și soția și cu ajutorul vecinilor, au putut să ne scoată din casă. Tot niște vecini de culoarea noastră. Stăteam bine acolo, aveam garsonieră. Când am ajuns aici, în mijlocul locuinței era o groapă, în pardoseală. Nu era parchet, nu era nimic metalic, calorifere, nimic, cine a locuit înainte a stricat tot. Am vorbit cu directorul de la Locativ și a spus că mă ajută, normal când îți dă cineva o locuință trebuie să corespundă. Mi-a dat doi saci de ciment și un covor. Deci puneam sacii dedesubt și covorul deasupra și gata, am rezolvat. Plătesc chirie, 75 de lei e lună, nu sunt dator absolut deloc. Noi am pus uși, noi am pus parchet, noi am dat cu var. Și am cerut niște uși de la rebuturi, nu din astea noi, să pun în interior, nu ușa de la intrare. Nu mi-a dat, că am avut. Mi-a spus că am avut și calorifere în casă, dar nu era absolut nimic. Ce a fost fier prin casă și prin baie tot a dispărut. Am 72 de ani, pot să mă pun cu ei? Dacă cerem suntem cerșetori, dacă vorbim frumos suntem proști, dacă vrem să le vorbim mai intelectual nu putem, că trebuie să ne coborâm la nivelul lor. Al unora de la Locativserv, nu spun de toți. Atât de urât vorbesc cu noi, că nu-mi vine să cred. Și nu știu de ce, că nu suntem datori. Și plătim întreținere. Ce înseamnă întreținere? Nu este un bec pe holul ăsta și nu e dat cu var de când s-a făcut blocul. Am mai dat noi, am mai stropit așa. Am ajutor social 140 de lei pe lună, n-am medicamente, n-am una, alta, mi-au mai dat de la primărie medicamente de vreo 17 lei cât a fost starea asta de urgență, nu am ce spune. Am noroc că mă mai duc pe stradă și cânt, eu am considerat că nu fac cerșetorie, dar unii dintre domnii de la poliție mă mai ridică. Stau pe la muzeu, mai fac 20-30 de lei dar îi dau tot la întreținere, ca să nu rămân dator. Băiatul are ajutor sociel, e foarte greu. Aprope 200 de lei ajungem cu gaz, cu curent. Și nu avem căldură. Iarna ne încălzim cu un radiator electric. Ne mai dă de la cantină mâncare, aduce aici la centru și ne dă și nouă. Mâncarea este extrem de bună, nici la cel mai cunoscut restaurant nu găsești așa ceva. E ceva special, făcut anume pentru noi, exact pentru cei care sunt în situația noastră, dacă mă înțelegeți. E foarte greu să ajungi să-ți dea cineva când vrea el. Eu, când eram mai tânăr, vreo 4-5 ani am refuzat să iau ajutor social. Nu voiam să mă fac de rușine. Eu cântam cu băieții, mă duceam, făceam bani. Să mă duc să mătur pe stradă să mă vadă lumea? De ce se cheamă ajutor social? În Franța, în America, în Danemarca, în Portugalia îi pune pe ăștia care au ajutor social să lucreze 48 de ore sau 8 zile? Dar nu vreau să vorbesc ceva neconvenabil. Vreau să mor cu zâmbetul pe față.
Mesaj pentru primar: ”Scoateți-mă de aici”!
Vă rog să-i transmiteți primarului în felul următor. Este un țigan acolo, că nu pot să spun rom. Nedea Horia Costel. Un țigan în Speranța care, când a fost campania electorală din 2016 s-a dus, că este un fel de lider, printre țigănași și în Speranța, și la Văleni. I-am făcut campanie, i-am dat și o hârtie. Înainte de a deveni primari, candidații iau saci din ăștia cu care fac măturătorii treabă și bagă și ei gunoaie sau hârtii să vadă lumea, dragă Doamne, că ei se implică. Și i-am spus așa: când o fi să ajung și eu la dumneavoastră, să mă ajutați! Stau într-o locuință care e plină de igrasie, din cauza asta mi-a murit soția, este apă în baie, este non-stop. Eu nu-i cer un palat, dar să mă schimbe de aici, sunt locuințe libere în cartier. Vă rog din suflet. Eu am făcut școala de artă, poate nu e mare șmecherie. Sunt un bătrân muzicant, dar am văzut pe la televiziune pe unii care cântă, se dau rotunzi, spun că sunt vedete și habar nu au ceea ce fac. Eu măcar am predat muzică la copii, am scos premianți locul I, locul II pe țară și am făcut voluntariat, n-am cerut bani. Cine mă cunoaște, mă știe cine am fost, n-am fost un pierde-vară, am cântat în mai multe orchestre, n-am fost un om de nimic. Dar acum am ajuns că nu mai am putere. Vreau să mă scoată, să mor așa mulțumit, cu zâmbetul pe față. Vă rog din suflet!”.
Am întrebat oamenii care locuiesc în Speranța de ce cred ei că locul poartă această denumire. Au fost uimiți, nu s-au gândit niciodată. Răspunsul unanim a fost. ”Așa s-a hotărât de la primărie”. O singură femeie, care împingea un cărucior cu un copil mic și mai avea vreo trei mărunței în jurul ei a spus: ”Poate pentru că speranța moare ultima”.
Cristina MIRCEA
