În Poliția Neamț, la Serviciul de Investigații Criminale, lucrează un dublu campion mondial care, timp de 10 ani, a fost elevul lui Ivan Patzaichin. Acum este agent șef și se ocupă cu supravegherea judiciară, adică verifică dacă persoanele plasate sub control judiciar sau arestate la domiciliu respectă aceste măsuri și obligațiile pe care le au. Nu-i place neapărat această linie de muncă și are planuri să-și continue cariera în alt domeniu, de exemplu ”omoruri”, dar munca de poliție o iubește cu adevărat. Iar povestea lui de viață, cu trecerea de la aplauze, glorie, emoții și autografe, la dosare penale, audieri și arestări, este fascinantă. Ca de altfel și el însuși, un om modest, plăcut, comunicativ și responsabil, un om care declară că nu are dușmani și este convins că Dumnezeu îl iubește poate mai mult decât merită.
”N-am obținut titlul de campion olimpic din cauza unui accident”
Loredan Popa s-a născut pe 15 iunie 1980, în Vaslui. Are un frate geamăn, Ciprian, de care nu s-a despărțit 29 de ani, și el polițist acum, la Serviciul pentru Acțiuni Speciale Brașov (”mascații”, în limbaj uzual). Până la 2 ani, perioadă din care, firesc nu-și amintește mare lucru, a locuit la Vaslui, apoi a început drumul prin țară și prin viață. Părinții s-au despărțit, o perioadă băieții au stat la bunicii paterni, la Scăricica, iar de la 6 la 14 ani, la Sulina, mama fiind din comuna C.A. Rosetti, județul Tulcea. Iar la 14 ani, o simplă discuție cu niște copii de vârsta lor, le-a hotărât destinul.
”Când trebuia să mergem la liceu, am fost cooptați de niște colegi care făceau sport, am fost la o selecție, antrenorii ne-au plăcut, părinții n-au vrut să ne lase, dar i-am pus în fața faptului împlinit, și ne-am dus. Activitatea am început-o la Tulcea. Vara eram cazați pe un ponton dormitor, în niște cămăruțe înguste, iarna stăteam la internat. Am început Liceul naval la Tulcea, dar după un an și jumătate ne-am transferat la Hunedoara, la un alt club sportiv, care ne-a dorit. Mereu împreună, am fost unul pentru altul și mamă, și tată. La Hunedoara am făcut juniorat, dimineața mergeam la școală, după-amiaza, de la ora 3, aveam un antrenament, iar în week-end două antrenamente. În vacanță aveam două antrenamente pe zi, iar miercurea 3, cam 6 ore pe zi. Foarte solicitant, făceam 10-15 kilometri pe apă cu barca și făceam alergare, sală, haltere. Am terminat liceul la Snagov, la Mihail Kogălniceanu, pentru că înainte să terminăm junioratul ne-a luat clubul Dinamo într-o pregătire și acolo era liceul unde putem absolvi. După liceu am făcut Facultatea de educație fizică și sport la Bacău, la zi, amândoi, am absolvit în 2007”.
Din 2001, Loredan Popa a fost angajat în Ministerul de Interne ca personal contractual. La sfârșitul junioratului, ambele cluburi, și Steaua și Dinamo erau interesate de frații Popa, cărora le-au făcut oferte, dar cum amândoi voiau să devină polițiști decizia a fost clară.
Una dintre amintirile de care Loredan Popa se amuză și acum este momentul depunerii jurământului militar – armata fiind pentru sportivi un fel de ”scoatere din producție”, dar cu ceremoniile respectate strict. El, un pic mai rebel, s-a dus la depunerea jurământului în pantaloni scurți și în tricou, considerând că este exact ținuta care-l reprezintă. A fost apariția care a consternat lungul șir de soldați aliniați și îmbrăcați în uniformă, dar a și pus la încercare capacitatea de ”camuflare” a comandantului unității, care l-a ascuns pe undeva, prin spate, să nu se vadă. Deși, ca sportiv, a fost întotdeauna vizibil.
”Performanțele le am aproape pe toate, mai puțin titlul de campion olimpic, pe care nu l-am obținut din cauza unui accident, cred eu că puteam să-l obțin în 2008. Ne-am calificat la mondiale, și la olimpiadă am avut o ruptură musculară la braț, din cauza efortului și a uzurii, după aia s-a rupt ligamentul la genunchi și tot așa. Organismul unui sportiv de performanță este suprasolicitat și am făcut sport aproape16 ani. Primul titlu obținut a fost la Europenele din 2000, când am câștigat două medalii de aur. Eram în Franța și a fost prima dată când mi s-a cântat imnul. Și acum simt emoțiile, cred că a fost cea mai frumoasă competiție din viața mea, și organizată foarte bine. Ulterior, s-au adunat 5 titluri de campion european, nu mai știu câte de vicecampion și bronz, pentru că din 2000 până în 2009 campionatele europene se țineau în fiecare an. S-au adunat mulțumesc lui Dumnezeu, dar cele mai importante sunt primele câștigate și apoi cele de campion mondial, de două ori”.
”Puneam betadină, prafuri, bandaje, dar în timp aveam bătătură peste bătătură”
Gândindu-se acum la ceea ce a însemnat cariera sportivă pentru el, Loredan Popa spune că recompensa financiară era minoră, dar gloria pe care o avea în suflet în momentul în care reprezenta România și i se cânta imnul într-o țară în care nu se știa prea mult despre România, nu se compară cu nimic.
”Poate reușiți cu reportajul ăsta să aduceți la cunoștința celor mici că sportul caiac-canoe este un sport foarte frumos și că merită practicat măcar de agrement, dacă nu de performanță. În Piatra-Neamț este clubul Ceahlăul, unde se poate face sport pe apă. Din păcate, este un sport care nu se poate face cu mănuși, la caiac e un picuț mai OK cu echilibrul, dar la canoe echilibrul se ține în genunchi și în pala din apă. Dacă pui mănuși îți alunecă pe pagaie, nu ai cum să simți pagaia foarte bine și fiind fără experiență la început mulți nu știu cum se ține pagaia și o strâng prea tare. Toți care trec prin sportul ăsta și fac performanță la o intensitate mare își nenorocesc palmele. Puneam betadină, prafuri, bandaje, dar în timp aveam bucăți de carne și bătătură peste bătătură. E un sport foarte greu. Noi ieșeam pe apă până la momentul în care lacul îngheța și apoi mergeam în cantonament pe Valea Oltului unde erau ape curgătoare și la temperaturi de – 5, -10 grade noi făceam kilometri cu barca pe apă. Și când dezlipeam mâna de pe pagaie, aveam răni. Cam ăsta e sportul de performanță, foarte mari sacrificii, poate ăsta e și motivul pentru care nu am reușit să atragem foarte mulți copii. La ora actuală în țară foarte multe cluburi s-au desființat, pentru că e destul de greu să ajungă cineva campion național”.
După ce s-a lăsat de sport și a intrat în pâine ca polițist, la Piatra-Neamț, atras de relief, de lacul din sufletul orașului (Bâtca Doamnei) și de nostalgia copilăriei petrecute la Scăricica, Loredan Popa a încercat să ajute la promovarea clubului Ceahlăul, a orașului și a județului. Și vrea să facă acest lucru în continuare, cu idei inedite, cum ar fi o aventură pe cursul Bistriței, pe al Siretului și al Dunării până în punctul în care ”îmbrățișează” Marea Neagră.
Primul dosar – minori care furau Dacii
Primul dosar pe care polițistul Loredan Popa l-a investigat de unul singur, după vreun an și jumătate de ”ucenicie” la Poliția Piatra-Neamț avea ca obiect furturile de autoturisme Dacia – cele mai ușor de spart, și abandonarea lor, uneori doar lovite, alteori incendiate pentru ”ștergerea urmelor”. Autorii erau minori.
”Atunci am reușit și am probat primul dosar de amploare, cu mai multe persoane implicate. Însă cel mai complicat dosar, care nu a avut o finalitate satisfăcătoare, pentru că se probase vinovăția persoanei, care făcuse mult rău, dar nu s-a putut lua o măsură proporțională cu răul făcut, a fost altul. Și a fost una din dezamăgirile mele, pentru că noi, ca polițiști, ne dorim ca toți cei care fac rău să fie trași într-adevăr la răspundere. Unul din lucrurile pe care le-am învățat de-a lungul timpului, și cât am făcut sport, este că oamenii sunt faini și mie îmi plac oamenii, chiar și ăia care m-au supărat. Eu nu am dușmani. Infractorii de la început înțelegeau, când îi audiam, că eu trebuie să-mi fac meseria și așa îmi câștigam respectul. Fac din plăcere munca de poliție și am să ies la pensie când mă dă calculatorul afară”.
Acum, Loredan Popa este student la drept, după ce a făcut deja un master în drept la Academia de poliție, după Facultatea de educație fizică și sport. Și este un om împlinit, cu o soție pe care o iubește foarte mult și cu doi băieți, unul de 3 ani și 8 luni, și celălalt de 2 ani și 8 luni.
”Soția mea și copiii sunt cele mai importante aspecte din viață, nu pun preț pe nimic altceva așa cum pun pe familie”.
Dar pentru tot ce este acum, consideră că temelia s-a consolidat în trecut, inclusiv sau mai ales, în cei 10 ani, în care 6 zile din 7 și 11 luni pe an a stat lângă Ivan Patzaichin.
”A fost un exemplu pentru mine, un om de o modestie deosebită. Ivan Patzaichin este o persoană care nu se exteriorizează. Bucuriile și tristețile le ascundea foarte bine, mai tot timpul era sobru și când câștigam sau înainte să plecăm în competiție ne dădea câte o palmă pe spate, ne spunea că așa ne enervează și vom fi mai înverșunați. Iar când câștigam, niciodată nu era mulțumit, se vedea așa în sinea lui că era bucuros, dar spunea că puteam să scoatem un timp mai bun. În schimb, dacă ar fi să spun punctul meu de vedere personal, cred că-i este frică să se apropie de oameni. Așa l-am simțit eu, și nu sunt singurul. Calitățile lui evidente sunt modestia și perseverența. Și de aceea rămâne un exemplu”.
Cristina MIRCEA
