Are 1,62 metri și 50 de kilograme, dar fragilitatea fizică este doar o aparență. Este energică, adoră activitățile în aer liber, de la plimbări oriunde – pe deal, pe munte, cu rolele, cu bicicleta, cu barca pe lac -, până la pescuit, chiar dacă, uneori, o zi întreagă pluta nu se mișcă. Joacă fotbal și tenis de câmp, merge la sală și la dansuri, împreună cu fetița ei, fiecare la grupa proprie. Este înnebunită după soare, aer sărat, mare și nisip, vacanțele însemnând plimbare pe plajă, bronzat din mers, căutat scoici și ”lucruri ciudate”. Muntele îi place la fel de mult. Are 3 vicii: cafeaua, țigările și ordinea. Crede în Dumnezeu, se roagă, îi mulțumește pentru ceea ce are și pentru ceea ce i se întâmplă în fiecare zi. Postul ei nu e neapărat alimentar, cât este în minte și în inimă. Nu ține ură și niciodată nu-i place bârfa.
”Nu judec, nu vorbesc despre altcineva în absență. Sunt omul sincer care spune lucrurile verde în față. Nu pot să fiu altfel decât sunt, doar pentru că așa vor cei din jur. Nu înțeleg invidia, nu știu de unde vine. Cel puțin în copilărie vedeam copii care aveau multe lucruri pe care eu nu le aveam și mi le-aș fi dorit, dar am înțeles că astea erau posibilitățile. Tot ce-am realizat am realizat prin propriile forțe, n-am avut niciun sprijin de nicăieri. Nu am avut ghinionul să am pile și relații. Am învățat să mă bucur de fiecare zi și s-o iau așa cum este și-mi place să trăiesc la maxim. Se întâmplă să nu-mi iasă un lucru, mă enervez, îmi trece, nu-l las să mă afecteze și trec mai departe. Văd unde am greșit, ce am făcut bine și consider lecția învățată”.
Două facultăți, experiențe bancare și… militare
Magdalena Muraru, purtătoarea de cuvânt a Jandarmeriei Neamț, este pietreancă de la vârsta de 3 ani. S-a născut pe 20 aprilie 1982, la spitalul din Focșani, cel mai apropiat de Mărășești – orașul în care locuiau părinții. Tatăl era impiegat de mișcare, iar mama învățătoare și, ulterior, profesoară de limba română. Are un singur frate, mai mare cu 10 ani, care a plecat de acasă de la 14 ani, ca să urmeze Liceul Militar de Marină din Constanța și apoi Academia Navală ”Mircea cel Bătrân”. Acum este ofițer de marină militară în rezervă.
”Decizia de a ne muta la Piatra-Neamț a fost influențată, în mare măsură, de nașii de cununie ai părinților mei și de botez ai mei, care sunt din Piatra-Neamț și considerau că Mărășeștiul nu este un oraș de viitor pentru copii. Mama a renunțat la învățământ, s-a angajat la Moldocor, iar tata a continuat ca impiegat la gara din Piatra-Neamț, apoi la Roznov și la Dumbrava Roșie. Eu am învățat la Școala nr. 4, la Liceul „Petru Rareș”, profil filologie, și am urmat cursurile Facultății de Sociologie și Asistență Socială din București 4 ani, la zi, cu viață de cămin, într-un oraș agitat. Mama rămăsese și ea singură pentru că tata a decedat când aveam 14 ani, din cauza unei boli netratate la timp, care a dezvoltat o formă de cancer. Cu două săptămâni înainte de a împlini 14 ani l-am pierdut, exact în perioada în care eram deja la Mărășești pentru pomenirea de 40 de zile a bunicelor. În 1996, pe 25 februarie a murit bunica de pe tată, pe 5 martie bunica de pe mamă și pe 7 aprilie tata. A fost destul de greu. Eu singură la București, mama singură la Piatra-Neamț, iar fratele în capătul celălalt al țării. Am avut viață de cămin, mai puțin petreceri și discoteci, pentru că nu prea am fost genul, petrecerile la care participam erau doar cele din cămin. La sfârșitul anului III l-am cunoscut pe Ionuț, criminalist la Poliția Piatra-Neamț, venisem în 
vacanța de vară acasă și adunam materiale pentru lucrarea de licență, atrasă fiind de criminologie. Îl rugasem să mă ajute cu câteva cărți din domeniu, pe care nu le găseam la bibliotecă. Am terminat facultatea pe 1 iulie 2005, iar pe 23 iulie am avut nunta. M-am mutat de la casă la bloc, ceea ce pentru mine a fost un chin. Simțeam că stau într-o cutie de chibrituri, în Dărmănești, cu senzația că în momentul în care treceam podul de la Orion intram în alt oraș. M-am angajat la BT Asigurări, domeniu nou pentru mine și fără nicio legătură cu ceea ce învățasem, sociologia fiind foarte puțin cunoscută în Piatra-Neamț. Încheiam poliție de asigurare pentru clienții Băncii Transilvania și, în scurt timp, mi-am dorit foarte mult să lucrez în bancă. Fiind o fire ambițioasă, perseverentă și perfecționistă, m-am dus cu CV-ul pe la bănci. La interviuri mi s-a spus că nu am studii în domeniu și e bine să urmez fie un master, fie un curs postuniversitar. În octombrie 2006 m-am înscris la Facultatea Finanțe-Bănci la ASE, Centrul teritorial din Piatra-Neamț. Între timp s-a deschis o filială a City Bank România, doar divizie de creditare persoane fizice, și nu exista condiția ca angajații să aibă studii sau experiență în domeniu. Am mers la un training la București o lună de zile și ulterior am deschis agenția, pe bulevardul Traian, dincolo de Asirom. Din consilier de credit am ajuns director adjunct după 9 luni și pe funcția asta am închis banca în martie 2009, urmând să intru în șomaj tehnic. Lucram de luni până vineri 9-17, iar sâmbăta și duminica eram la cursuri la facultate. O singură dată am lipsit în 3 ani de zile, într-o sâmbătă, pentru că eram atât de bolnavă încât nu m-am putut ridica din pat”.
”Prima dragoste a fost armata”
În 2009, Magdalena Muraru a ajuns director de agenție bancară la BCR, dar mult mai importantă de atât a fost vestea că va deveni mamă. Când a aflat că va avea o fetiță, exact cum își dorea, s-a emoționat atât de tare încât a uitat să-i plătească medicului consultația. La naștere, fetița a fost de nota 10. Acum are 10 ani, este pasionată de pictură, de activități în aer liber, urmează să învețe să și înoate, și a rămas un copil de nota 10. După concediul de creștere a copilului, Magdalena Muraru a intrat în șomaj și, ulterior, într-o agitație cu interviuri și întocmit CV-uri pentru a găsi un job. A fost director adjunct la magazinul Billa, dar a renunțat după 6 luni, pentru că lucra după-amiaza până la miezul nopții și-și neglija familia, apoi s-a angajat la o firmă care se ocupa cu accesarea de proiecte europene, iar în 2016 a participat la un concurs la Centrul Militar Județean Neamț și timp de doi ani s-a ocupat cu recalcularea pensiilor militare.
”Prima dragoste a fost armata, mi-au plăcut foarte mult ordinea, disciplina și regulile. Mi-a plăcut și uniforma. Cred că încă din copilărie, când îl vedeam pe tata mereu în uniformă, chiar dacă nu era una militară. În anul II de facultate am vrut să renunț și să dau examen la școala de subofițeri de la Câmpina, dar îmi trebuia înălțimea de 1,65 metri și eu am 1,62. Faptul că am fost respinsă m-a afectat foarte mult. În februarie 2018 m-am înscris la concurs la ISU, pentru un post de subofițer pe resurse umane, tot din atracție pentru uniformă. Deși m-am pregătit temeinic, deși bibliografia era foarte asemănătoare cu cea pe care am avut-o la concursul pentru Centrul Militar Județean, un singur act normativ am avut în plus, la proba fizică am picat cu 3 secunde. Cu două săptămâni înainte făcusem o ruptură de mușchi la antrenament. Când s-a dat startul mi-am simțit mușchiul ca și cum ai rupe un băț uscat în mână. Am alergat așa, n-am zis nimic, dar am făcut cu 3 secunde mai mult decât stabilea baremul. Din februarie 2019 sunt la jandarmi. E minunat, e locul în care mă regăsesc. Dintotdeauna am fost o fire băiețoasă, așa că m-am adaptat ușor la viața militară. O zi de serviciu începe, clasic, la 8 și poate fi o zi agitată, poate fi o zi aglomerată sau mai puțin aglomerată, dar tot agitată în sensul că de multe ori și eu o fac să fie agitată. Fiind perfecționistă, de fiecare dată când fac un lucru tot mai găsesc ceva care nu-mi place și zic că puteam să fac și mai bine.
Îmi place să observ oamenii, să-i ascult, să-i cunosc, să-i descopăr și-mi place să fiu înconjurată de oameni, nu neapărat să fiu în centrul atenției, dar cu oameni în jur. M-am maturizat mult prea devreme și asta m-a ajutat să văd viața altfel, dar fiecare experiență m-a ajutat. Am avut o copilărie cu greutăți și cu suferință, însă așa am devenit omul care sunt astăzi. De multe ori când mi-am dorit ceva și nu s-a realizat, mi-am dat seama că, deși am făcut tot ceea ce ținea de mine, nu a fost să fie. Am învățat să accept lucrurile așa cum se întâmplă. Niciodată nu m-am descurajat când am intrat în șomaj sau am renunțat la un job. Pentru mine n-a fost stres să caut de lucru, pentru mine stresul a fost când a trebuit să stau acasă și să nu am activitate, să nu pot să fiu lângă oameni și să-mi pun creierul la contribuție în serviciul lor. Merg pe principiul că oricând se poate întâmpla ceva și trebuie să fiu pregătită, oricând, s-o iau de la capăt”.
Cristina MIRCEA
