S-a născut pe 23 iunie 1965 în Târgu Neamț, a crescut în satul Groși, din comuna Brusturi și, de aproape 30 de ani, construiește oameni. Îi preia de la clasa pregătitoare și rămân elevii lui până ce pleacă de la școala din sat. Lăcrimează la fiecare despărțire de sfârșit de clasa a IV-a și-i poartă în suflet pentru toată viața. Are regretul că satul românesc îmbătrânește, tinerii au plecat și puțini se mai întorc, copii sunt din ce în ce mai puțini, iar școlile se închid una după alta.
”Dincolo de studii și de pregătirea mea profesională, rostul mi l-am găsit în îndrumarea copiilor”
Vasile Trofin este învățător la Școala Gimnazială „Ieremia Irimescu” din Brusturi și are gradul I. El însuși a învățat să scrie și să citească la școala din Groși. Apoi a plecat la oraș, la Liceul economic din Piatra-Neamț, cu viață de internat. În paralel a jucat fotbal, ani de zile, și în clasa a X-a și-a rupt un picior. N-a reușit să dea examenul de treaptă, cum era pe vremea aceea, și opțiunea a fost să urmeze o școală profesională de operator chimist. După absolvire, s-a angajat la uzină, la Săvinești, unde a lucrat până a plecat în armată. După liberare, a continuat să joace la echipa Voința Târgu Neamț, iar la revoluție, când foarte multe cadre didactice au plecat de la sat la oraș, s-a decis să urmeze o carieră în învățământ, în ideea că trebuie să fie cineva care să se ocupe și de copiii de la țară. Iar el era pregătit și determinat să facă asta, cu atât mai mult cu cât absolvise, între timp, și cursurile Școlii postliceale pedagogice „Dimitrie Cantemir” din Bacău. Timp de 7 ani a fost suplinitor, după care a fost titularizat la Școala Orțești, unde a lucrat încă 8 ani. Între timp a urmat Facultatea de Educație Fizică și Sport Suceava, unde nu i-a fost ușor pentru că a avut numai sportivi de performanță drept colegi.
”Îmi era greu la probele sportive și atunci compensam cu materia, eu fiind obișnuit cu cartea, învățam și luam note mari la teorie și note mai mici la practică, dar am reușit și am terminat, după care am făcut master în litere, limbă și comunicare. Dar dincolo de studii și de pregătirea mea profesională, rostul mi l-am găsit în îndrumarea copiilor. Din generația care a terminat anul acesta clasa a IV-a, am văzut care are aptitudini sportive și i-am orientat către altletism. Mă bucur când îi văd că fac sport ani de zile și obțin rezultate la competiții. Sunt buni la carte, fac și sport, au minte sănătoasă în corp sănătos. Așa voi proceda și cu cei de la grupa pregătitoare, pe care i-am preluat anul acesta. Am vorbit cu toți profesorii să vină să-i vadă și să selectăm câțiva dintre ei. Îmi place să îmbine cartea cu sportul, pentrul că este bine pentru sănătatea lor și-și umplu timpul cu ceva util”.
”Parcă se rupe ceva din mine în momentul când elevii pleacă chiar de tot din școală”
Vasile Trofin nu este doar învățătorul copiilor din clasa lui. El ajută orice copil din sat care nu înțelege ceva la școală și vine să-l întrebe. Consideră că e de datoria lui să facă asta, ca localnic, în condițiile în care toate celelalte cadre didactice fac naveta și pleacă acasă după cursuri. Și, mai mult, merge acasă la o fetiță cu grave probleme de sănătate și-i predă lecțiile. Copila are aproape 11 ani, s-a născut cu probleme cardiace, cu o ureche lipsă și face dializă la Iași, de două ori pe săptămână. A stat internată prin spitale perioade îndelungate și uneori se simte atât de rău încât nu se poate ridica din pat zile întregi. Din cauza problemelor de sănătate, mama a fost nevoită s-o retragă de la școală.
”Merg de două ori pe săptămână și țin cursurile cu ea. Am fost contactat de o persoana de la Asociația «Sânge pentru România», o cunoștință de-a fetei mele, ea m-a recomandat, și atunci, cu dragă inimă, m-am implicat. Dar nu fac cursuri doar cu fetița respectivă, ajut și alți copii care se află în situații dificile, au diverse probleme, provin din familii în care părinții s-au despărțit sau au o situație materială precară, și sunt foarte mulțumit că am reușit să fac acest lucru pentru ei. Cel mai mult iubesc atmosfera sărbătorilor de iarnă, când merg cu copii cu colinda prin sate, am făcut de fiecare dată grupuri de colindători. I-am dus și în excursii, i-am dus și la brutărie să vadă cum se face pâinea. Sunt lucruri care contează, pentru că-i ajut să se descopere, să vadă ce le place și să se orienteze pentru viitor. Eu am avantajul că sunt localnic, le cunosc familiile, le știu necazurile, păsurile și știu bine și realitățile”.
Una dintre mândriile învățătorului Vasile Trofin sunt adulții de astăzi cărora, cu ani în urmă, le-a pus prima dată stiloul în mână. Are foști elevi care au absolvit academii militare sau care au ajuns profesori. Vorbește despre ei cu emoție, numindu-i și acum ”copilași de la țară care au reușit”. Își amintește cum i-a preluat, când aveau câțiva anișori, și-i ducea de mână la toaletă. Apoi etapa de formare inițială, când a îmbinat blândețea cu exigența, lucru pe care-l face și acum când a preluat o nouă serie: ”Caut cumva să fiu echilibrat. Nici n-aș vrea să-i scap, să fiu prea blând, nici prea aspru, pentru că deja viața este destul de aspră. Dar știți cum sunt copiii, dacă i-ai scăpat și nu-i activezi, nu-i mai poți recupera. Contează mult primii 2 ani, dacă reușesc să-i fac să înțeleagă ce le cer și să respecte acest lucru, e bine, dacă nu, e mai greu. În etapa asta lucrez puțin și cu recompensa. Le spun «dacă săptămâna asta respectăm regulile și ne încadrăm și rezolvăm toate sarcinile care ne sunt trasate, mergem la un film la mall la Suceava sau la Piatra-Neamț». Și mobilizez câțiva părinți, şi mergem. Și chiar dacă nu sunt mulțumit de toți, nu renunț. Spun doar că data viitoare vom face și mai bine. Nu poți să le promiți și după aceea să nu faci, e nepermis.
Clasa a IV este o etapă decisivă pentru ei. Insist mult pe formarea lor pentru a face trecerea către gimnaziu. Invit profesorii de limba română și de matematică să facă ore cu ei, pentru a se acomoda, altfel trecerea aceasta de multe ori îi inhibă. Mi-a părut grozav de rău că, din cauza pandemiei, nu am reușit pe finalul anului școlar trecut să fac aceste lucruri, dar având niște copii serioși, înțeleg că acum sunt bine integrați și răspund frumos, eu chiar sunt mulțumit de ei. Le-am și spus în prima zi de școală, că oricând au o problemă cu un coleg de-al meu profesor sau cu un copil mai mare, să vină mereu la mine la clasă și mă duc să încerc să rezolv orice neînțelegere. Nu-i las până în clasa a VIII-a, când pleacă din școală, pentru că nu pot să-i las, ei sunt rezultatul muncii mele și atunci mă uit ca într-o oglindă la ei. Eu îi consider tot elevii mei cel puțin până termină clasa a VIII-a și-mi pare foarte rău de fiecare dată când trebuie să plece. Parcă se rupe ceva din mine în momentul când pleacă chiar de tot. Nu mai zic la sfârșitul clasei a IV-a, de fiecare dată sunt sensibil marcat la acele cursuri de final”.
”Cei care vor să învețe, învață și la țară și obțin rezultate la fel și la oraș. Cei care nu vor, și sunt destui care nu vor, rămân la marginea vieții”
Soția lui Vasile Trofin este educatoare. Au două fiice, cea mare fiind deja profesoară, iar cea mică elevă de liceu pedagogic. Părinții nu le-au impus niciodată să le urmeze carierele, dar sunt mândri că au făcut-o. Mai ales că au regăsit în fetele lor acele calități de care are nevoie orice om care vrea să formeze oameni: răbdarea și capacitatea de a învăța mereu, pentru că nimeni, niciodată, nu le știe pe toate și nu este destul de pregătit pentru a rezolva orice problemă. Dar dincolo de familia lui, Vasile Trofin mai are familia din sat. Voluntariatul nu se rezumă doar la ajuta copiii, ci se extinde la a ajuta bătrânii, împreună cu elevii săi, învățându-i astfel o importantă lecție de viață.
”Am început la Târzia, unde erau cadre didactice în vârstă, foștii învățători care acum nu mai există. În timpul activităților din «Săptămâna altfel», primăvara, mergeam acasă la ei, și-i ajutăm să facă curățenie în curte. Niciodată nu i-am uitat și nu am lăsat satul să-i uite. I-am invitat la activitățile școlii, la comisiile noastre metodice și când starea de sănătate sau timpul le permitea, veneau cu drag și se simțeau bine. Și, de regulă, sunt oameni din aceeași familie. Este foarte important când ești cadru didactic să ai pereche tot cadru didactic, pentru că la noi se cheltuie mulți bani cu activitățile de perfecționare, cu deplasările în anumite locuri pentru cursuri. Lucrând amândoi în învățământ, fiecare înțelege aceste probleme și se ajută, nu apar discuții. Eu, când am o activitate de cerc sau de comisie metodică sunt foarte ajutat de soția mea, cu materiale didactice, cu tot ceea ce este nevoie, inclusiv cu pregătirea și aranjarea într-un alt mod a sălii de curs. La fel și ea, în momentul în care are o problemă, vine la mine și ne sfătuim. Ne înțelegem foarte bine. Și mă bucur că fiica noastră cea mare s-a căsătorit tot cu un cadru didactic”.
Despre diferența, enunțată des în diverse medii, dintre învățământul urban și cel rural, învățătorul Vasile Trofin are o opinie foarte clară: ”Experiența pe care am obținut-o participând la multe întruniri pe care le avem la cercurile pedagogice, unde ne întâlnim și cu elevii școlilor din oraș, mă ajută să am acces și să văd pregătirea copiilor de la oraș. Eu nu consider că elevul de la țară ar fi mai slab intelectual decât cel de la oraș. În definitiv, cine sunt părinții de la oraș? Tot copiii care au plecat odată de la țară. Cei care vor să învețe, învață și la țară și obțin rezultate la fel și la oraș. Cei care nu vor, și sunt destui care nu vor, rămân la marginea vieții”.
Cristina MIRCEA