Preziua Ajunului, înscrisă în Calendarul popular în data de 23 decembrie sau mai bine spus, ajunul Ajunului, reprezenta declanșatorul unui ciclu de trei zile de sărbătoare: 23-25 decembrie. Frumusețea obiceiurilor încă nu s-a pierdut prin satele românești, chiar dacă înțelesul acestora s-a mai diluat. Colindele pițărăilor, Semănatul, urările privind sănătatea și sporul casnicilor în anul ce vine sunt doar câteva dintre obiceiurile deosebit de frumoase primite moștenire de la străbunii noștri.
În lumea străbunicilor noștri, ajunurile erau considerate, în același timp, sărbători ale morților. Se credea că sufletelor celor plecați dintre cei vii vin pe pământ în așteptarea pomenilor și darurilor specifice oferite de către rude, prieteni, cunoscuți. Dincolo de cântecele de stea ce vestesc Naşterea Mântuitorului, prin satele noastre se aud colinde cu texte stranii despre leu, despre dulf, despre cerb, cântate războinic de bărbaţi grupaţi în cete, unii cu chipul acoperit de măşti, alţii purtând o recuzită de obiecte simbolice, ale căror semnificaţii s-au pierdut odată cu trecerea anilor.
„Nașterea Soarelui Nebiruit”
În primele ei veacuri, biserica Creştină nu a celebrat Crăciunul, data naşterii lui Iisus Hristos nefiind precizată în textele cărţilor sfinte. Totuşi, străbunii noştri se pregăteau în această perioadă a anului pentru cea mai importantă sărbătoare a lor. Aceasta avea loc, deloc întâmplător, pe 25 decembrie. Această sărbătoare era cunoscută sub numele de „Naşterea Soarelui Nebiruit”. După vechiul calendar, aceasta era data Solstiţiului de iarnă, moment în care ziua începea să crească, iar soarele renăştea.
Sfântul Ignatie Teoforul, Pruncul purtător de Dumnezeu
Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, prăznuit pe 20 decembrie, a fost al treilea episcop al Antiohiei, în Siria, după Apostolul Petru și Apostolul Evod. El i-a urmat în scaun pe la anul 68 d.H. A primit mucenicia în anul 107 d.H., în perioada persecuției împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian.
Denumirea de „Teoforul”, poate însemna atât „purtătorul de Dumnezeu”, cât și „cel purtat de Dumnezeu”. Tradiția îl amintește pe Sfântul Ignatie ca fiind pruncul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a introdus într-una din pildele Sale și care este menționată în Matei (18,3) „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Și cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pre Mine mă primește“. Pentru aceasta s-a numit sfântul Ignatie purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. S-a numit purtător de Dumnezeu și pentru aceasta că el purta pre Dumnezeu în inima și în gura sa.
Superstiții de Ignat
Când visezi noaptea că te joci cu o femeie, acea femeie e smeoaică. A doua zi te doare în piept și în spate şi te vindeci dacă te ungi cu untură de porc de la Ignat. Să nu muncești în ziua de Ignat, că-ți rup porcii bulendrele de pe gard.
Când tai porcul de Ignat, să dai de pomană o strachină de făină și o mână de sare, ca să nu-ți piară porcii de boale. Cu carnea de porc negru tăiat la Ignat se vindecă cel ce o mănâncă, de boala numită „Spurcatul“. Această boală e un fel de dor, care se mută în toate părțile corpului. Facerea unturii mari de dragoste și pentru vrăji și descântece. Se taie câte un dovleac, i se ia coada și se păstrează, pentru leac de bube dulci la copii, când o arde și o pisează și o pun pe bube. Când taie porcul la Crăciun, după grosimea splinei se prevestește greutatea iernii. Când peste tot e una de groasă, va fi iarna tot una de grea, de la început până la sfârșit. Dacă-i la un capăt înainte sau înapoi mai groasă, iarna va fi la început sau la sfârșit grea.
Praznicul „morților noștri”
În memoria colectivă a tradițiilor de iarnă ale poporului român se mai evidențiază ziua de 21 decembrie, care stă sub semnul „morţilor noştri”. Încă mai trăiesc oameni care își amintesc de ororile războiului și de abuzurile făcute de către cei care au dorit să ne fure plaiurile… „Morții noștri”, în înțelesul bunicilor și străbunicilor noștri, se referă la cei care și-au dat viața pentru independența teritoriilor românești și care sunt amintiți în colinde de război… Războiul şi cătănia şi-au pus amprenta într-un mod covârşitor asupra satului românesc. Scrisori versificate de pe front şi din armată, cântece de jale şi de înstrăinare, de prizonierat şi refugiere, amintiri cazone tulburătoare, durerea celor rămaşi în ţară, doliul, văduvia, satul pustiu, toate acestea au constituit teme centrale ale culturii noastre de factură orală. Ţăranii îi priveau cu respect pe cei care plecau, se rugau pentru ei, iar de Sărbători le colindau din depărtări: „Du-te pasăre şi zboară,/ În Rusia de coboară,/ Deasupra de lagăre,/ Unde dorm cătanele. / Şi le cântă cu glas tare, Să ştie că-i sărbătoare. / Şi le cântă cu glas bun,/ Să ştie că îi Crăciun.” Dumnezeu să-i ierte și să-i răsplătească înmiit pentru jertfa lor pe toți cei care au căzut sau au suferit pentru independența plaiurilor românești!
Tradiții în Noaptea Ajunului Crăciunului
După miezul nopții se face Masa de Ajun, masă festivă pentru sufletele morților, încărcată cu alimente de post (grâu fiert, turtă, pâine, fasole scăzută, prune fierte), vin, ș.a., pentru ospătarea spiritelor morților. După sfințirea Mesei de Ajun, în dimineața zilei de 24 decembrie alimentele sunt împărțite membrilor familiei și vecinilor. În seara de 23 spre 24 decembrie, după miezul nopții și până la ziuă, se obișnuiește să meargă cetele de copii cu colinda, Moș-Ajunul, bună-dimineața la Moș-Ajun. Pleacă toți, strigând pe la ferestrele locuitorilor: „Bună dimineața la Moș-Ajun!/ Ne dați, ori nu ne dați?“. Stăpânul casei le dă covrigi, mere, nuci sau colindețe. În Transilvania, colindătorii (pițărăi) sunt considerați aducători de noroc și de fericire. Cum intră în casă, era datina să scormonească focul în vatră cu bețele pe care le poartă în mâini (colindele).
Deschide netu, creștine!
Pandemia a impus regulile sale, iar colindatul din casă-n casă este pus sub interdicție. Cel puțin în acest an, nepoții își colindă bunicii de la depărtare, prin intermediul aplicațiilor Zoom, Faceebook, Whatsapp și altele. Bunicii și bunicele au primit deja telefoane inteligente și au participat la cursuri online pentru a le putea utiliza. Cu speranța că modul de a colinda în acest an nu va intra în categoria „tradiții”, încheiem în tonul digitaliadei: „Deschide netu crestine, Că venim din nou la tine, Drumu-i lung, dar banda-i largă, Și cu Zoom-îți batem la poartă! O, ce veste minunată, În Share-Cloud se arată, Routerul sclipea, Gigabiții consuma, Și nepoții-mi colinda: «Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos Lăudați și cântați, Și vă bucurați!» La mulți ani!”
