FIX ÎN PIX Ghidul performativ pentru spectatorul contrariat (I) sau Cine a rupt coada la ibric?

Schimbarea siglei

Reamintindu-ne această celebră replică din Sfântul Mitică Blajinul (Aurel Baranga), să vedem cum s-a rupt şi cum s-a aruncat la gunoi sigla Zburătorului, un simbol frumos al TT Piatra Neamţ, care nu făcea rău nimănui, cum s-au aruncat din foaier portrete de actori-simbol, cum s-a ajuns ca „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, unde lumea este emancipată, dar nici chiar aşa, să vedem tineri actori expuşi în vitrina instituţiei, sau cum suntem transformaţi din spectatori, iubitori constanţi de teatru, în cobai ai unor experimente care, sinceri să fim, sunt la fel de deranjante ca un test Covid-19. Mai ales că, se pare, sunt deja programate pe termen lung.

Şi să mai vedem o ignorare totală (ca să nu-i spunem lipsă de respect sau chiar proastă creştere), a tradiţiei, a înaintaşilor, a celor care, cum au putut şi ei, au intrat în istoria teatrului românesc, şi acolo vor rămâne. Desigur, ştim că un grup de actori ai TT au fost la  înmormântarea ignorată jenant, şi au pus flori şi gândurile lor la mormântul actriţei.

În ultimii ani, publicul tradiţional, publicul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ a fost executat fără somaţie. Încetul cu încetul, noul director, Gianina Cărbunariu, o personalitate de necontestat, a reuşit performanţa de a contraria spectatorul fidel care avea abonament la teatru şi care mergea acolo îmbrăcat ca la Concertul vienez de Anul Nou, promovând, se pare, un nou val al teatrului românesc, unul care acordă importanță, culmea  „(…) oamenilor obișnuiți, temelor «obișnuite», înscriindu-se în ceea ce am putea numi teatru cu miză socială și politică”.

Cu o grabă, cu o ambiţie şi cu o îndârjire demne de cauze mai bune, Geanina Cărbunariu ignoră tradiţia, ignoră spectatorul tradiţional, şi-l pensionează, oferindu-i la greu spectacole #, Dumnezeu mai ştie ce înseamnă acest simbol, căutând un public nou, tânăr, pe care să-l educe după chipul şi asemănarea ei, cu o agresivitate greu de tolerat. Deşi toleranţa face parte din fondul ei principal de cuvinte.

Aşadar, în timp scurt, a transformat Teatrul Tineretului, punând amprenta omului care a activat 10 ani în spaţiul independent, unde experimentele le faci pe pielea ta (metaforic spus) sau a sponsorilor, unde dacă atragi atenţia unor instituţii teatrale sau din underground, e de bine, primeşti critici favorabile, premii şi contracte, iar dacă nu, nu! Mori de foame ca geniile neînţelese. Şi ce-i de făcut? Păi, tot la stat e mai bine, mai ales pe vreme de pandemie. Sigur, a mai avut o tentativă de a pleca,  de a-şi părăsi proiectele cu TT-ul, unde nu era înţeleasă, dar se pare că nu o lasă sufletul, mai ales dacă îi citiţi şi declaraţia de avere,  după 10 ani de independentă, asta ca să fim şi noi răi.

 Fără discuţie:

 Cu studii impresionante, două facultăţi, doctorat luat cu Magna cum laude (cu o disertaţie despre Regizorul-dramaturg), pietreanca „Gianina Cărbunariu este una dintre cele mai cunoscute regizoare din România de numele căreia se leagă spectacole ca Oameni Obișnuiți, Vorbiți Tăcere sau Artists Talk, ca să le enumerăm doar pe unele dintre cele mai cunoscute. Sunt spectacole de impact pentru care Gianina se pregătește intens acordând o mare importanță documentării. Textele ce urmează a fi jucate sunt ceea ce rezultă în urma acestei munci de teren bazată pe interviuri, dialoguri și observație participativă”.

Ea nu ţine cont, totuşi, de un lucru esenţial: ce vrea ea să construiască aici, se petrece „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, nu  la Viena, nu la Paris, nu la Berlin, nu în vreo altă metropolă culturală a lumii, care oferă locuitorului o diversitate de alte oportunităţi. Aici este un teatru al pietrenilor, numit cândva „Fenomenul de la Piatra Neamţ”, unde spectatorii nu vin din altă parte, ci din cartierele din stânga şi dreapta Cuejdiului, poate şi din oraşele şi comunele apropiate. Aceştia nu sunt chiar atât de dispuşi la experimente. Unele, poate că da, dar nu în avalanşă, nu permanent.

Ca mare iubitor de teatru, n-am nici un chef să devin cobaiul unor experimente perpetue şi să particip la spectacole ciudate cu final interactiv. Da, să spunem că a fost interesant prima oară. Totuşi, la Festivalul de Teatru, unde am luat anticipat bilete la aproape toate spectacolele, entuziasmul de a participa la nişte producţii artistice de excepţie mi s-a veştejit de la o zi la alta. Până am renunţat. Trupele invitate la Festival erau cam toate din aceeaşi categorie, de acelaşi gen (scuze!), ca să-i spunem aşa, şi care au performat doar cu spectacole în general indigeste, care să te pună pe gânduri, care să te coboare nu în stradă, ci de-a dreptul în rigole, care să te „educe” pentru acest secol XXI, care să te bage într-un fel de neorealism românesc frust, vulgar, dar fără farmecul, empatia şi generozitatea neorealismului italian. Şi nu numai atât: fără pic din genialitatea acestuia. O transpunere aproape mecanică, respectând noile reguli politically correct, fără texte dramatice care să atragă prin intrigă, prin crearea unor personaje şi replici memorabile, ci doar printr-o atitudine versatilă, vulgarizată rău în română, faţă de experimente mai mult sau mai puţin de succes testate afară. Un teatru programatic, unde actorii au făcut şi ei ce au putut, chiar dacă am înţeles că o piesă a fost scrisă la comandă, după ce o doamnă dramaturg a făcut un studiu al actorilor, pentru ca rolurile să li se potrivească mănuşă. Deh! Nu prea a impresionat pe nimeni.

Iar acum fac o declaraţie de dragoste unei actriţe, care a strălucit pe scena TT într-o piesă bulevardieră, acum mai mulţi ani:

Cred că menirea de sute de ani a spectacolului de teatru este aceea de a captiva, de a transpune spectatorul, măcar pentru un ceas sau două, din lumea lui într-un alt univers, de a provoca acel moment AHA!, de revelaţie, cum spunea Bergson în Teoria Râsului, de iluminare, de insight, cum spunea Freud.

Pentru mine, sincer, acesta a fost motivul principal pentru care am fost un fidel spectator de teatru. Chiar dacă mi s-au pus în faţă probleme existenţiale, grave, vechi de când lumea, chiar dacă unele dintre acestea m-au pus pe gânduri, am apreciat întotdeauna nobleţea actului artistic, eleganţa şi rafinamentul acelui joc propus de aristocraţii scenei, oameni cu şcoală de teatru, cu un talent fără de care nu se poate, cu puterea magică de a mă corupe. M-am pus în stal să mă las vrăjit de lumea care urma să se creeze pe scenă, după bătaia gongului, de metamorfozele actorilor, de arta scenografilor şi regizorilor care-mi propun acest joc secund. Dacă sunt considerat a fi din Evul mediu, de către apărătorii din oficiu ai Gianinei Cărbunariu, da, de acolo sunt, de acolo am eu dragostea pentru teatru. Acesta a fost declaraţia de dragoste şi pentru o actriţă pe care o admir, admirând astfel actorii de la Piatra. Unicul context ar fi că atunci, George Astalos, un prieten, venise la Piatra pentru premieră, iar Actriţa a strălucit într-un moment al ei de graţie.

Am avut curiozitatea să mă uit la această mult discutată ultimă creaţie a TT Neamţ numită „98%, Decizia Corectă”, în regia Elenei Morar, după un scenariu semnat de Andreea Tănase, sub îndrumarea directoarei Geanina Cărbunariu. Fără discuţie, este un spectacol cu public ţintă, din care eu şi cei ca mine suntem absolut excluşi, ca cei peste 65 de ani, în pandemie. Deşi, dacă sunt bine făcute, unele spectacolele pentru tineri pot fi lesne apreciate şi de cei din alte generaţii. Nu şi acesta. Iar prologul şi scena următoare, până se urneşte naraţiunea, sunt atât de banale, îmbibate cu atâtea clişee noi (pare un paradox, dar clişeele noi sunt la putere), aproape recitate, ca la o brigadă artistică de amatori, încât este destul de greu să mai vezi, pe parcurs, prestaţii actoriceşti adevărate, naturale, în ciuda unui text oarecum naturalist, fără pic de umor, de persiflare şi autopersiflare, specifice acelui mediu creat în piesă, o dramă ca o comandă socială. Şi cu actori care poartă, absurd, mască. De ce actorii, care sunt în familia lor, acolo, poartă mască, reducându-şi expresivitatea cu 58,2%. De aia! De exemplu.

Dovada cea mai palpabilă că TT nu mai este ce a fost vine de la iniţiativa lui Victor Purice de a aduce la Cinema Mon Amour, spectacole de la Bucureşti, cu mari actori ai teatrului românesc care nu mai încap pe scândura TT.

La TT se fac sondaje, teste, spectatorii sunt chestionaţi, sunt invitaţi să participe, să-şi dea cu părerea. La Cinema Mon Amour, unde  Victor Purice a descoperit o nişă pentru teatru, după un spectacol cu Horaţiu Mălăele nu mai trebuie să întrebe nimic (ca la Telekom, dacă v-a plăcut apăsaţi tasta 1), e suficient să priveşti feţele oamenilor care ies din sală, după spectacol. Iar Victor Purice face şi el ce poate, nu prea are cabine, nici lojă, dar umple sala.

Deocamdată, încheiem cu o întrebare pe care şi-a pus-o Geanina Cărbunariu, cu talentul, studiile şi cu obsesiile ei cu tot:

Câte teatre își asumă riscul să producă text contemporan despre lucruri care se întâmplă în jurul nostru, inspirate direct din realitate?

Iar dacă este adepta declarată a dialogului, să vedem ce spun pietrenii cu abonament la teatru şi cum va răspunde domnia sa.

Cristian TIMOFTE