Născut pe 4 iunie 1956, în satul Săcăluşeşti, comuna Agapia, absolvent al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, preotul Emilian Creţu este actualmente parohul Capelei spitalului “Sfântul Dimitrie” din Târgu Neamţ. Iubit şi respectat deopotrivă de credincioşi, pentru felul său blajin şi apropiat de sufletele oamenilor, părintele Emilian Creţu este perceput ca unul dintre puţinii preoţi care a reuşit să creeze o punte între biserică şi credincioşi. Mereu zâmbitor, cu o bunătate expresivă pe chip şi în cuvinte, preotul Emilian Creţu este deosebit de sincer și de modest. Înainte de a-l sluji pe Dumnezeu, părintele Emilian Creţu şi-a luat în serios rolul de a-şi sluji semenii aflaţi în grea suferinţă pe patul de spital.
– Părinte, cum aţi ajuns să slujiţi la Capela spitalului Târgu Neamţ?
În 1980 am fost numit preot paroh în satul Ghindăoani, comuna Bălţăteşti la parohia Adormirea Maicii Domnului, unde am activat până în data de 1 septembrie 1996. Tot cu această data am fost numit preot misionar de caritate la Capela Spitalului Târgu Neamţ, cu atribuţiuni ce ţin de asistenţa religioasă a bolnavilor din spital. La propunerea preotului protopop din acea vreme, Ioan Antistescu, mi-am asumat această responsabilitate în deplină ascultare.
– Cum e să fiţi preotul bolnavilor din spital? Ce implică această menire pentru dumneavoastră?
Pentru mine a fost o provocare în sensul bun al cuvântului. Nu se compară misiunea preotului din parohie, unde colaborează cu oameni sănătoşi, în general, cu misiunea preotului din spital, unde oamenii se află, deseori, în situaţii limită. Am spus că a fost o provocare – nu eram obişnuit cu atâta suferinţă în proximitatea mea. M-am luptat cu mine însumi pentru a-mi stăpâni emoţiile. De multe ori, când reveneam în capelă de pe secţii – chirurgie, infecţioase, pediatrie – plângeam fără voia mea. Mi-au trebuit cam trei ani să mă “fortific” şi să înţeleg ca locul meu este aici.
– Ce poveste a vreunui bolnav v-a impresionat cel mai mult?
Pe toţi cei care se află pe patul spitalului îi consider cazuri limită. Dacă solicită Sfânta Împărtăşanie nu am nici un motiv să refuz sau să condiţionez primirea Ei. Preotul este iconomul – administratorul – Tainelor Lui Dumnezeu şi nu stăpânul. Ultima Grijanie (Sfânta Împărtăşanie) trebuie să fie oferită fără nici o restricţie, bineînţeles şi cum rânduieşte Dumnezeu. Un caz care m-a impresionat şi a rămas în mintea mea a fost în primul an de activitate, când am fost solicitat de un credincios de profesie şofer, adus la spital de preoți călugări care veneau de la Suceava spre Mănăstirea Neamţ. Acest şofer fusese prins sub cabina mașinii, pe când repara motorul, era conştient și mereu cerea să fie mărturisit de un preot duhovnic. Am ajuns la spital, l-am mărturisit în deplină cunoştinţă. Totul se petrecea după-amiaza, orele 15-16. Prin pogorământ (apropos de cazuri limită) i-am propus să-l împărtăşesc. A refuzat pe motivul real că mâncase. A rămas în deplin acord ca a doua zi dimineață, la prima oră, să vin pentru Sfânta Împărtăşanie. Am plecat. Dimineața am aflat că după o jumătate de oră a murit. Din acest caz am învăţat că trebuie, acolo unde se poate, să fiu mai ferm sau mai convingător. În cele din urmă tot Pronia, adică purtarea de grijă a Lui Dumnezeu, hotărăşte.
– Când v-aţi dat seama că vă doriți să deveniți preot?
Nu am planificat nimic. Ținta mea era Liceul “Ștefan cel Mare” din Târgu Neamț. Un gând ascuns a fost şi liceul militar. În clasa a VIII-a mama îmi tot vorbea despre o rudă, că are un băiat la seminar. Mai târziu am înțeles că Dumnezeu a lucrat la chemarea mea în cele ale preoției prin mama și ruda ei. Momentul decisiv în a lua hotărârea pentru a merge la seminar, a fost o vizită la Mănăstirea Neamț, o participare la Sfânta Liturghie (subliniez: planificată cu mult tact de mama, ruda ei şi fratele meu). Primul lucru care mi-a atras atenția a fost corul seminarului, care se auzea de la intrarea în mănăstire. Sfios, mi-am găsit un loc în biserică și am stat nemișcat toată slujba. Mi-a plăcut. După slujbă am luat prânzul într-o poiană de unde se vedea Seminarul. Ruda mamei, la un moment dat, m-a întrebat: “Emil, ţi-ar plăcea să faci parte din corul pe care l-ai auzit azi?”. Nu ştiu dacă am vorbit eu, dar am spus “Da!” cu toată inima. Din momentul acela am început să mă pregătesc foarte serios.
– Care credeţi că ar trebui să fie rolul unui preot în comunitate, în afara faptului de a sluji la biserică?
Preotul este o persoană publică a societății în care trăieşte. Ca fiu al Cetăţii nu poate sluji în două locuri şi-n mod diferit. Fiii bisericii sunt şi cetăţenii Cetăţii. Preotul împreună cu credincioşii trebuie să săvârşească o “liturghie după liturghie”, în biserică Liturghia Euharistică, în societate Liturghia iubirii milostive. Preotul trebuie să fie permanent prin prezenţă (cuvânt şi faptă) o lecţie vie.
– Cum vă poziţionaţi vizavi de restricţiile impuse de pandemie şi cum vă descurcaţi la slujbe în contextul regulilor de distanţare şi de purtare a măştii?
Am realizat în această perioadă, mai mult ca oricând, că puterea, frumuseţea şi banii nu au nicio valoare şi nu-ţi pot oferi oxigenul pentru care te zbaţi. M-am străduit să respect recomandările pentru combaterea acestui virus, îndemnând mereu la prudenţă. După părerea mea, această perioadă a fost (sper să se termine cât mai repede) o încercare îngăduită pedagogic de Dumnezeu spre înţelepţirea noastră. Oamenii începuseră să răstoarne ordinea valorilor. Cred că fiecare va învăţa ceva pentru binele lui şi al comunităţii în care trăieşte.
– Cu ce îşi ocupă timpul preotul Emilian Creţu?
Nu am o pasiune care să mă definească. Sunt un om activ. Programul unei zile include rugăciune, activitate profesională (merg la capelă), iarăşi rugăciune, răspund necondiţionat solicitărilor bolnavilor şi credincioşilor, revin acasă şi mă implic în treburile gospodăriei, iar când simt nevoia, împreună cu soţia, merg în mijlocul naturii sau în vizite la mănăstiri. Nu rămâne însă nicio zi în care să nu citesc câte ceva, cum spune un proverb latin “nulla dies sine linea” adică nicio zi pierdută.
– Aveți un mesaj către credincioşii din Târgu Neamţ?
Le doresc credincioşilor din Târgu Neamţ multă sănătate pentru că de aici începe tot binele Mântuitor. Cu ocazia Naşterii Domnului doresc şi mă rog ca fiecare inimă să devină o “peşteră” în care să se nască pruncul Iisus şi să rodească dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare şi facerea de bine. Sărbători binecuvântate! La mulţi ani!
A consemnat Ciprian Traian STURZU
