Data de 10 februarie este marcată în calendarul popular ca Haralambie de Ciumă. Sfântul Mucenic Haralambie a fost unul dintre slujitorii Bisericii care, trăind în secolul II d.H., a fost persecutat şi schingiuit de împăratul Septimiu Sever, care nu credea în minunile lui, ci îl bănuia de vrăjitorie. Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie a fost episcop în Cetatea Magneziei din Asia Mică (Turcia de astăzi). Cu puterea credinței sale a răspândit cu succes creștinismul în acele ținuturi, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii sufletului.
Miracole ale Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie
Câteva dintre miracolele Sfântului Sf. Mc. Haralambie îl descriu ca fiind un om trăitor cu Dumnezeu. În Antiohia, sfântul a fost supus la alte chinuri: soldații împăratului i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup. Dar Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin Darul lui Dumnezeu. Împăratul, uimit, a vrut atunci să-l pună la încercare pe Haralambie: a fost adusă o persoană care era chinuită de un duh rău timp de 35 de ani, pentru a vedea dacă Haralambie ar putea alunga acest demon. Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, a făcut și această minune. Împăratul a exclamat: „Adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor!”. Apoi împăratul a adus în fața lui corpul unui tânăr băiat care murise cu trei zile în urmă, iar acest tânăr a înviat după rugăciunea făcută de Haralambie. Haralambie este sfântul cunoscut care a trăit până la cea mai înaintată vârstă: avea 113 ani atunci când a fost torturat și martirizat, pentru că nu a renunțat la învățăturile lui Iisus Hristos. Și în neamul nostru au existat sfinți care au trăit și luptat pentru libertatea hristică, având vârsta de peste 100 de ani. Amintim de Sfântul Martir Atanasie Todoran, unul dintre Sfinții Martiri Năsăudeni, care a fost martirizat la vârsta de 104 ani.
Rugăciunea Sfântului Mucenic Haralambie
Când a trecut în lumea celor drepți, în marea lui iubire de oameni, sfântul a cerut să fie răsplătit de Dumnezeu astfel: „Rogu-mă ca, oriunde se vor pune moaştele mele, să nu fie niciodată foamete, şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuință pentru nevoile oamenilor”.
Tradiții de ziua Sfântului Haralambie
Sfântul este imaginat ținând Ciuma în lanţ, gata s o sloboadă asupra celor ce nu îi respectă ziua. Haralambie se suprapune într-o oarecare măsură Sfântului Arhanghel Mihail, căci se credea că el ia sufletul celor ce mor. De aceea, se credea că celui ce nu-i cinstește sărbătoarea, îi iese sufletul în chinuri şi tot el poruncește Morţii chinurile la care să-l supună pe cel care nu i-a respectat ziua. Altfel, Haralambie este un sfânt favorabil, protector al gospodăriei şi al
sănătății oamenilor, de aceea în ziua aceasta preoții fac apă sfinţită din care oamenii beau, apoi se spală şi în cele din urmă stropesc gospodăria, iar restul îl aruncă în fântâni. Aceste gesturi profilactice sunt menite să ţină departe boala primejdioasă atât pentru oameni, cât şi pentru animalele domestice. Semnificațiile purificatoare şi stimulatoare ale acestei sărbători sunt sporite de ofrandele preparate şi de hrana rituală consumată: turte dulci cu miere, colivă, covrigi, toate trimit la simbolul belşugului prin excelenţă.
Pentru cine se face colivă în ziua Sfântului Mucenic Haralambie
În ziua Sfântului Mc. Haralabie exista tradiția creștină să se coacă turte, care erau apoi date de pomană pe la vecini. Se dădea de pomană colivă, pâine, lumânări și covrigi.
În tradiția românilor creștini de altădată, sărbătoarea Sfântului Mucenic Haralambie era însoțită de praznice pentru morți, la biserică și acasă. Erau pomeniți, în special, cei care au purtat numele de Haralambie. De asemenea, se dădea de pomană pentru cei care au murit de moarte năprasnică. Bolnavii rugau preotul să sfințească apă în această zi. Exista credința că agheasma de Sfântul Haralambie este bună pentru băut, dar și pentru spălat. Cei care făceau aceasta, erau convinși că se vor vindeca. Țăranii de prin diferite sate dădeau și vitelor să bea apă sfințită. Sau stropeau animalele, grajdurile, șurile, pivnițele, alte acareturi, iar ceea ce rămânea din această agheasmă se vărsa în fântână. Se credea că este sărbătoarea cea mai mare pentru pomii din livezi. Pomii erau unși cu coliva sfințită adusă de la biserică. Această colivă era pusă deoparte pentru a fi dată păsărilor de curte, atunci când sunt bolnave. Tot pentru păsări, erau duse grăunțe la biserică pentru a fi sfințite. Acestea erau date, ulterior, spre consum păsărilor din curte, pentru a le proteja de tot felul de boli.
Superstiții de Haralamb de ciumă
Haralambie e o zi primejdioasă. Se crede că el e sfântul care ia sufletul omului. De aceea celui care lucrează îi iese sufletul cu chinuri. Haralambie se ține pentru că e stăpânul suprem al Morții și cum va porunci el, va chinui pe om în mod mai blajin sau mai fioros, desfăcându-i cu ciocanul și cu coasa toate încheieturile în minutul morții (etnolog Th. Speranția). Lui Haralambie i-a dat toate boalele și le trimite la cine vrea. El umblă cu boalele și dacă lucrează cineva, sfântul trimite câte o boală asupra lui. El strânge toate bolile din lume, iar Sfânta Varvara le ține închise sub o piatră mare. Haralambie se serbează pentru ferirea paserilor și a vitelor de curte de diferite boale.
Prevenirea bolilor venerice
Bolile contagioase, precum ciuma, holera, hepatita, tuberculoza, făceau ravagii în Evul mediu. Lipsa medicamentelor și mai ales lipsa igienei și a cunoștințelor medicale amplificau transmiterea bolilor. Despre „bolile rușinoase” s-a vorbit mai mult sau mai puțin, dar acestea concurau cu cele amintite mai sus. În Moldova, cel dintâi domnitor care a luat măsuri contra prostituției și contra maladiilor venerice, a fost Constantin Mavrocordat. Acesta, în perioada 1748-1749 a introdus o lege prin care „se ridicau femeile cele rele din pământul acesta, care sunt fără de bărbat”. Autoritățile au strâns astfel peste 80 de femei și le-au închis la Mitropolie. Ele au fost închise multă vreme acolo, fără hrană. Se spune că mureau de foame, iar țipetele lor se auzeau de la mare depărtare. Ele cerșeau hrană de la trecători și de la muncitorii zilieri care lucrau la Mitropolie. Doamna, soția lui Mavrocordat, trimitea acestor suflete chinuite pâine și lumină pentru a nu sta pe întuneric. Cu alte ocazii le-a trimis și cele necesare pentru a lucra cu mâinile, pentru ca să nu stea degeaba și să-și răscumpere în vreun fel păcatele. Mavrocordat a hotărât că, dacă vreun bărbat se va hotărî să se căsătorească cu vreuna din acele femei, aceea va fi eliberată. Lucru care s-a și întâmplat în vreo câteva cazuri. Tot Constantin Mavrocordat a poruncit să se facă hanuri prin toate târgurile ca să fie pentru conecitul (găzduirea) neguțătorilor turci și a celor care înnoptează pe acolo. Toate acestea pentru ca străinii să nu se mai găzduiască în case de femei singure, ca mai înainte. (Adaptare după „Medicina și farmacia în trecutul României”, Pompei Gh. Samarian)
