Spitalul Roman în pandemie. 984 de decese în 2020 și 547 în primele 5 luni din 2021

Dincolo de statisticile oficiale ale Direcției de Sănătate Publică Neamț, care indică puțin peste 700 de oameni răpuși de Sars-CoV-2, victimele colaterale ale pandemiei sunt mult mai multe. Frica de spital a căpătat alte dimensiuni și oamenii au murit acasă, tot amânând o prezentare la medic sau au murit la Urgențe, pentru că s-au dus să ceară ajutor mult prea târziu. Statistica neagră a Spitalului Municipal de Urgență Roman consemnează 984 de decese în 2020 și 547 în primele 5 luni ale anului în curs, în condițiile în care în 2019, înainte de izbucnirea pandemiei, au fost 634 de decese. Odată ce Spitalul Județean de Urgență Piatra-Neamț a devenit suport Covid, Spitalul Municipal Roman a preluat cazurile non-Covid din aproape tot județul și ar fi fost de așteptat ca numărul internărilor să crească. Frica de infectare în spital, însă, sau de ”ceea ce se poate întâmpla” i-a ținut pe bolnavi departe de unitatea sanitară. Dacă în 2019 au fost 48.621 de prezentări la Compartimentul de Primiri Urgențe Roman, în 2020 numărul acestora a scăzut la 40.385. În schimb au fost, majoritatea, cazuri mult mai grave și mai complexe decât în anul precedent.

Dr. Maria Tălmăcel, coordonator CPU: „Am avut și 7-8 decese în 24 de ore”

Să vezi câte 3 ambulanța odată la CPU Roman a devenit o obișnuință. Uneori sunt și câte 7. Personal (medici, asistenți, infirmieri și brancardieri) e cât să asigure 20.000 de urgențe pe an, după cum spune dr. Maria Tălmăcel, medicul coordonator al CPU. S-a făcut solicitare către minister pentru suplimentare, s-au aprobat câteva posturi, conducerea spitalului le-a scos la concurs, dar nu vine nimeni.

De când a început pandemia, avem foarte mulţi pacienţi gravi. Dacă până acum aveam 120-130 de prezentări în 24 de ore, înainte de pandemie urgenţele ajungeau la un procent undeva în jur de 20%. Acum, la un număr de prezentări de 150-160 de persoane în 24 de ore, procentul urgenţelor este de 80%. S-a schimbat complexitatea şi gravitatea cazurilor, pentru că de la Bicaz, de la Târgu Neamţ şi de la Piatra-Neamț toţi ajung aici, indiferent că-i hemoragie digestivă, că-i fractură, că e infarct, că e pacient oncologic. Complexitatea cazurilor este mare, există şi tentaţia ca oamenii să stea foarte mult acasă pentru că se tem de Covid, pentru că ceea ce văd la televizor îi sperie și atunci amână prezentarea la urgenţe şi avem foarte multe cazuri venite în fază terminală, inclusiv pacienți oncologici care nu se știau bolnavi, nu s-au controlat, s-au simțit rău, dar au amânat momentul prezentării la medic şi când au venit era tardiv. Am avut, de asemenea, și pacienți cu accidente vasculare, care au stat acasă 3-4 zile până să se prezinte la medic, ceea ce a agravat starea lor generală. Şi mortalitatea a fost una mare în tot spitalul. Noi am avut şi 7-8 decese în 24 de ore. Sunt specialist, iar din 2010 – coordonator CPU şi pot să spun cu certitudine că este o perioadă foarte solicitantă şi o perioadă în care, într-adevăr ne-am simţit ca în linia I într-un război. Am văzut mulţi oameni murind, chiar dacă suntem acolo şi încercăm să facem cât mai mult pentru fiecare, în limita în care se poate din punct de vedere uman şi medical. E dureros să transmiţi vestea decesului, asta este partea cea mai urâtă şi mai grea din meseria noastră. Stăm foarte mult timp la telefon, încercăm să fim cât mai empatici, dar ne doare şi pe noi. Simţim un regret şi vizavi de cel care a plecat şi vizavi de cel care primeşte vestea. Toţi avem părinţi şi indiferent de vârsta la care-i pierdem, durerea este imensă. Din păcate n-au murit doar oameni în vârstă, am avut un deces în urmă cu o lună la un copil de 4 săptămâni. A fost adus tardiv, deja în stop cardio-respirator, l-am resuscitat şi plecam toţi prin colţuri ca să plângem şi apoi să mergem să-i dăm vestea mamei. Ce-mi doresc? Îmi doresc să putem, să fim sănătoşi şi să facem ceea ce am învăţat. Nu ştiu dacă normalitatea din viaţa dinainte o s-o mai întâlnim vreodată, dar sperăm, ne-a declarat dr. Maria Tălmăcel.

Dr. ortoped Vlad Drăguleț: „Ne-am fi dorit să fim un pic ajutaţi şi de ceilalţi colegi din alte spitale”

Una din secțiile cu ”foc continuu” din Spitalul Roman este cea de ortopedie. Renovată în 2010, dar păstrată atât de bine încât arată de parcă abia s-au încheiat lucrările, secția este locul în care ajung victimele multor accidente de circulație produse pe E 85, dar și oameni care au căzut, de exemplu, și au suferit luxații sau fracturi.

Dr. Vlad Drăguleț este medic specialist ortoped și lucrează în secție din 2018, când spitalul funcționa normal:

Ne puteam ocupa și de pacienții cronici, mă refer la patologia artrozică și cea meniscală, probleme cu genunchiul, se montau proteze de șold, se făceau artroscopii exploratorii, menisectomii. De când am intrat în pandemie, lucrurile s-au schimbat un pic, pentru că am cam neglijat acești pacienţi, a trebuit să-i reprogramăm, din cauza fluxului mare de urgenţe. În secție avem 30 de paturi care, în toată perioada aceasta, au fost ocupate şi am avut luni când au fost şi 50 de pacienţi, din care am mutat și în alte secţii. Ne-am ocupat doar de urgențe, fracturi de toate felurile, luxații, fracturi din accidente rutiere, care se întâmplă frecvent. Dacă nu trebuie altă specialitate – neurochirurgie, chirurgie vasculară sau chirurgie plastică – pacienții rămân la noi şi ne descurcăm, adică din punct de vedere tehnic nu ne depăşesc. În acelaşi timp s-au mărit sumele care se cheltuiesc pe aceste cazuri, mai ales că acum de o perioadă bună de timp am schimbat şi implanturile, punem implanturi mai de calitate şi costurile s-au ridicat. Au fost foarte multe cazuri la CPU din tot judeţul, de la Piatra-Neamţ, de la Ceahlău, Bicaz, dar și cazuri trimise de la CPU Târgu Neamţ, pentru că acolo nu este linie de gardă pe ortopedie. Cea mai mare bucurie pentru noi este să vedem pacienții plecând cu bine acasă și mulțumindu-ne pentru serviciile pe care le-au primit, dar sincer nu avem timp să ne bucurăm, pentru că apare altă urgență întotdeauna. Ne-am fi dorit să fim un pic ajutaţi şi de ceilalţi colegi din alte spitale. Sunt unele cazuri complexe şi urgente, în special fracturile deschise şi plăgile tăiate, la care măcar o hemostază să fie făcută tot ar conta. Dar asta este, mergem înainte. Totuși ne dorim o pauză, pentru că a trecut prea mult timp de când suntem copleşiţi de cazurile astea, adică nu prea facem faţă. În momentul actual suntem 4 medici, cu încă un coleg care face gărzi, un medic specialist care vine de la Iaşi când are gardă, rămâne cu noi şi ne ajută la intervenţiile chirurgicale. Din păcate o să mai plece o colegă, care iese la pensie acum în iunie. Facem 3-4 intervenţii pe zi, nu se poate mai mult, deoarece blocul operator are şi el un program. Dacă într-o zi internezi 5 cazuri care sunt toate de operat, a doua zi operezi 4 și nu faci faţă. De aceea sunt mulţi pacienţi nemulţumiţi că stau prea mult până la intervenţia chirurgicală. Eu tot le spun că nu pleacă nimeni nerezolvat, doar cazurile care au contraindicaţii majore şi viaţa le este pusă în pericol de o anumită anestezie sau intervenţie chirurgicală. Dar cei care au avize, nu pleacă neoperaţi de aici. Unii au răbdare, alţii nu, numai că ne confruntăm cu pacienţi care au un status psihiatric şi ne pun probleme – pacienţi vârstnici care au demenţă şi familiile nu înţeleg aspectele astea. Acasă ar fi relativ normali, dar în urma unui şoc traumatic decompensează. Și mai sunt pacienţi care au tulburări psihiatrice şi devin agitaţi, violenţi şi necooperanţi. Am avut incidente, au sărit la bătaie și la mine, dar de obicei asistentele şi infirmierele sunt agresate.

Trecând peste faptul că pacienții trebuie să aștepte, cei mai mulți dintre ei sunt mulțumiți și de medici, și de condițiile din secție – care de altfel sunt mai mult decât decente. Există aer condiționat, frigider, apă caldă permanent, iar paturile, ușile, pardoselile și băile arată ca într-un spital civilizat.

La femur am avut operaţie, că a fost fractură, domnul doctor ştie, mi-a pus o tijă, că e și vârsta mare și să mai pot păși, ne spune un bunic de 91 de ani, operat de 4 zile. Mâncarea e bună, nici n-am putut să mănânc tot, în spital oricum ar trebui să mănânc oleacă mai puţin. Este și variată, dă şi ou, dă şi carne, dă şi orez, acesta este rolul mâncării pentru organism, să fie variată, nu mănânci numai fasole sau cartofi sau carne, să nu credeţi că este aşa de bună carnea.

Medicul ne spune că la asemenea vârste, pacienții nu pot fi supuși intervențiilor chirurgicale decât cu aviz anestezic. Chiar și așa, mai apar surprize. De exemplu, bunicul abia operat a fost instabil în timpul intervenției, iar primele 48 de ore au fost decisive pentru evoluția lui. Tija îi va permite să meargă, mai ales că nu are pe nimeni care să-i poarte de grijă și este nevoit să se descurce singur.

Cea mai frumoasă parte a spitalului: locul unde începe viața

Printre povești sfârșite dramatic, suferință, durere, dar și bucuria reușitei – Spitalul Roman a avut 18.592 de externări anul trecut și 7.894 în primele 5 luni ale anului curent -, cea mai frumoasă parte a unității sanitare este cea în care începe viața. Maternitatea și Neonatologia au fost destul de solicitate în pandemie, când au fost și câte 200 de nașteri pe lună.

La Maternitate am găsit o tânără mămică, ea însăși medic rezident la Iași, ținând în brațe un ”boț de 3.800 de grame”, pe care-l adusese pe lume de 3 zile:

Am avut posibilitatea să rămân la Iaşi să nasc, acolo lucrez, dar locuiesc în Roman şi am zis că e cea mai bună alegere să vin aici la spital şi nu regret. Am întâlnit un colectiv extraordinar, contrar probabil părerii multora din ţara aceasta că sistemul nostru de sănătate nu este ceea ce ar trebui să fie, m-am bucurat pentru că am văzut oameni dedicaţi şi foarte atenți mai ales acum, în această perioadă de pandemie. Sunt şi 200 de naşteri pe lună, am văzut că lucrurile se mişcă foarte bine. Este important pentru o viitoare mămică să vadă că-i pasă cuiva de ea în momentul acela. Şi am simţit asta din plin şi le mulţumesc tuturor. Condiţiile mi se par foarte bune, avem şi televizor dar nu l-am folosit, important a fost copilul acum. Multă lume se teme de experienţa spitalului de stat şi încearcă să-l evite, probabil că există o teamă şi un curent de opinie, oricum am observat că statul a investit foarte mult în maternităţi în general pentru că e un loc în care lucrurile trebuie să funcționeze după principii stricte.

La Neonatologie o parte din copii, cei născuți prea devreme, stau în incubatoare la crescut, alții sunt la terapie intensivă. Pandemia a afectat cumva relațiile mamă-copil, pentru că lehuzele care aveau acces liber la orele de hrănire, acum trebuie să se costumeze la ușă, să se dezinfecteze și abia după aceea pot intra. Secția are două saloane de terapie intensivă și 4 de prematuri, iar nou-născuții – indiferent că este vorba despre vreunul venit pe lume la 34 de săptămâni şi 2.100 de grame sau vreunul trecut de 7 zile de viață și cu probleme care necesită terapie intensivă – sunt supravegheați permanent. Visul personalului ar fi să aibă suficiente incubatoare, încât să nu mai trebuiască mutate dintr-un salon în altul.

ATI: „Au murit foarte mulţi şi ne pare foarte rău că n-am putut să-i ajutăm”

Secția Anestezie și Terapie Intensivă este împărțită în 3 secţiuni: una destinată pacienţilor negativi, una de 4 locuri pentru suspecții care, în așteptarea rezultatului, trebuie tratați și una de două locuri pentru pacienți Covid. În ziua documentării noastre nu erau pacienți Covid internați și toată lumea spera să nu mai apară alții.

Să ştiţi că a fost şi încă este foarte dificil pentru că noi până acum aveam o anumită patologie pe care o tratam, s-a diversificat, am împărţit reanimarea pe două etaje, pentru a încerca să creăm aceste circuite”, ne-a declarat dr. Nicoleta Popescu, șefa secției. ”Avem 20 de paturi ATI, dar în fiecare dimineaţă avem la limită paturile şi câteodată mai împrumutăm un pat, două de pe chirurgie, ca să putem monitoriza un pacient care este suficient de critic încât să necesite terapie intensivă, după care încercăm să vedem care este transportabil către alte secţii să facem locuri pentru pacienţii care se operează în ziua respectivă, deci e destul de complicat. Avem o singură linie de gardă şi imaginaţi-vă că un medic poate fi solicitat la o intervenţie chirurgicală în urgenţă, este solicitat în sectorul Covid sau în sectorul non-Covid. Eu mulţumesc din suflet personalului că, dacă nu erau asistentele şi infirmierele dedicate, care să-şi facă treaba cum trebuie în condiţii de stres și în condiţiile în care am avut personal bolnav de Covid şi a trebuit să împrumutăm de pe alte secţii, nu știu cum ne-am fi descurcat. Am avut momente când ziceam că mă las de tot şi mă apuc de agricultură, că pare linişte acolo. În continuare gărzile sunt foarte grele, sunt cazuri foarte dificile, dar asta și pentru că oamenii vin foarte târziu. Avem pacienţi care au stat două săptămâni acasă, au încercat un antibiotic, au încercat ceva şi au venit atunci când nu a mai mers nimic, şi atunci bineînţeles că gravitatea e pe măsură. Şi au murit foarte mulţi şi ne pare foarte rău că n-am putut să-i ajutăm. E frustrant. Am avut un pacient care a stat cu ocluzie două săptămâni acasă, când a venit în două ore a murit, nici n-am reuşit să-i facem mare lucru. Iar o altă patologie extrem de dificilă este pacientul bolnav de cancer. La începuturi, când a fost problema cu starea de urgenţă, cu redirecţionarea pacienţilor, am încercat să temporizăm, nu aveam nici capacitate efectiv, la un moment dat, anul trecut extinsesem reanimarea şi în loc de 20 de paturi aveam 30 de paturi, doar paturi de urgenţă, după care au venit mulţi cu complicaţii, au perforat tumorile. Am încercat să facem loc în programul operator şi pentru dânşii, să rezervăm locuri cât de cât. Bucurii în perioada asta nu prea am avut. Poate surpriza din punct de vedere al mobilizării personalului să fi fost o bucurie. Deși mai mult a fost o competiție cu noi înșine, ne-am spus că trebuie să facem faţă şi să dovedim că putem. Și bucuria că sunt foarte mulţi oameni care înţeleg acest efort şi ne spun acel mulţumesc când pleacă acasă, asta a contat. Mai ales când stai după un caz şi-l urmăreşti, asta este cea mai mare satisfacţie. Suntem atât de obosiţi, avem insomnii, ne trezim noaptea, ne gândim la pacienți, dacă am făcut tot, dacă mai era ceva de făcut. Măcar dacă ai şti că pleci acasă şi eşti liniştit ar fi altceva, dar fiind tras în 7 direcţii este foarte stresant şi obositor. Îmi doresc să dorm şi să mă relaxez oleacă. Îmi doresc un concediu.

Cristina MIRCEA

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 493, săptămâna 10 – 16 iunie.