Interviu cu prof. Emilia Cojocaru, un dascăl de excepţie

Profesoara de biologie Emilia Cojocaru se pensionează după 37 de ani de activitate de catedră la Liceul „Vasile Conta” din Târgu Neamț. Puțină lume îşi amintește că dânsa a fost prima directoare a fostei şcoli nr. 8 şi apoi nr. 1, care a fost înfiinţată în 1997 şi care, din 2007, a devenit Liceul “Vasile Conta”.

Am fost prima şcoală din oraş care am avut propria centrală pe gaz

–  Aţi fost primul director al fostei școli generale care din 2007 a devenit actualul Liceu „Vasile Conta”. Povestiţi-ne cum a fost acea perioadă.

– După ce am absolvit Facultatea de Biologie în 1984 la Iaşi, prin repartiţie guvernamentală am ajuns la Liceul Agro-Industrial, actualul Colegiu Tehnic “Ion Creangă”, unde am activat până în 1990, ani în care am învăţat foarte multe lucruri. Apoi am ales să vin la Şcoala Nr. 2, iar din 1994 am fost numită director. Aveam 33 de ani și am avut un colectiv de cadre didactice foarte bun. Pentru că populația școlară creștea în oraș se punea problema unei noi școli și a început construcția Şcolii nr. 8, care apoi s-a numit Şcoala nr. 1 şi de abia apoi a devenit liceu, din 2007. Atunci, împreună cu un număr destul de mare de profesori şi învăţători și vreo 1.000 de copii am pășit în noua școală. Profesorii mai în vârstă au preferat să rămână la Şcoala nr. 2, dar aici la noua şcoală am fost un colectiv foarte tânăr şi cu mine director. A fost o vară de foc, dar a fost atâta entuziasm şi dorinţă de a veni în noua şcoală încât a devenit o provocare pentru noi toţi. Eu am un singur copil și vă pot spune că această şcoală a fost al doilea copil al meu. Eram tânără şi am pus tot sufletul în această şcoală. Am fost director 8 ani, până în 2005. O perioadă în care s-a consolidat şcoala, au fost aduse lucruri noi, cum ar fi clase gimnaziale cu profil vocaţional de muzică, de desen, de sport. Pentru prima oară în oraşul nostru au fost înfiinţate clase step by step. Am fost practic nişte pionieri între şcolile din oraş. Au fost promoţii deosebite de elevi. În 2005 am revenit la prima dragoste, la clasă. Şi până acum la această oră am rămas profesor la această şcoală. În fiecare an, am fost diriginte în total am avut şapte generații de elevi.

– Ce presupunea să fii director de şcoală în acele vremuri, doamna profesor? Ce provocări, satisfacţii sau dezamăgiri aţi avut?

– Faptul că era exuberanţa tinereţii nu am simţit foarte mult greutatea funcţiei. Dar într-adevăr era greu, ca şi acum. În acele vremuri nu fiecare şcoală era centru bugetar. Era un singur centru bugetar, unde erau arondate mai multe şcoli şi din punct de vedere financiar era destul de greu. Noi eram la început şi ni se spunea că nu prea avem nevoie de multe. Dar aveam nevoie. Aveam nevoie de materiale didactice, de dotări, pentru că de la Şcoala nr. 2 am venit cu puţine materiale. La vremea aceea am avut noroc de nişte părinţi care ne-au ajutat foarte mult. Am fost prima şcoală din oraş care am avut propria centrală pe gaz. Era primar domnul Serafim Lungu şi dânsul a avut o contribuţie foarte importantă în deschiderea școlii. A fost începută după 1990 şi a durat 7 ani până a fost inagurată. O să amintesc un episod dureros. Una dintre colegele mele din şcoală, doamna învățătoare Irina a avut parte de o dramă în anii ’90 când şcoala era încă în construcţie. Copilul dânsei, în timp ce se juca, a căzut un mal peste el şi a decedat. Este jertfa dată construcţiei acestei şcoli, dar culmea, că este a unei doamne care a fost învăţătoare la această şcoală şi care acum se pensionează. La premierea din aceste zile din şcoală cu pensionarea noastră am fi vrut să nu aducem aminte de acest episod şi de această jertfă, dar doamna învăţătoare a avut tăria să spună că Lucian, fiul ei, rămâne aici să-i vegheze pe ceilalţi. Iar clasa doamnei învăţătoare, mama lui Lucian, avea sala chiar deasupra locului unde a avut loc tragedia.

– Aţi mai fi putut rămâne în învăţământ o perioadă. De ce aţi ales să vă pensionaţi mai devreme cu 3 ani?

– Pentru că am vrut să mai am timp şi pentru mine, să mai am momente de linişte, să-mi pot vedea nepoţii care sunt în Germania şi pe care-i văd destul de rar. Nu îmi pare rău, mai ales că acum termin şi promoţia de clasa a VIII-a.

„Nu mi-a plăcut niciodată politizarea învăţământului”

– Ce schimbări au avut loc în sistemul de educaţie românesc, din anii 1990 şi până acum?

– E firesc să fie schimbări. S-a schimbat mult percepţia elevilor şi părinţilor faţă de şcoală. În momentul în care au contat foarte mult notele la examene atunci şi părintele a fost mai mult interesat de acestea. Chiar mă mai uit pe eseurile unor elevii din generaţiile anterioare, care nu erau neapărat presaţi de note, într-adevăr erau foarte creativi şi erau mai dornici şi de a cunoaşte nu numai de a lua note. M-am adaptat şi eu pe perioada pandemiei, am făcut cursuri de formare şi zic că m-am descurcat bine. Cel puţin la noi activitatea s-a desfăşurat foarte bine şi în online.

– Ce credeţi că ar trebui îmbunătăţit în sistemul de educaţie?

– Multe. Începând cu programe, manuale, planuri cadru şi chiar şi percepţia celor de sus privind educaţia şi importanţa ei. Noi când vorbim de şcoală nu vorbim doar de elevi, ci şi de elevi, părinţi, bunici. Este un întreg angrenaj.

– Era atunci mai politizat sistemul de educaţie ca acum?

– Nu. Eu am prins perioada nepolitizării exact până când n-am mai fost director. Apoi s-a politizat. Chiar nu mi-a plăcut niciodată politizarea învăţământului. Alta e să fii ajutat de către comunitatea locală, de membrii Consiliului de Administraţie și alta e să schimbi directorii după culoarea politică. Am fost în prima serie de directori care au făcut cursuri de management. Ne-au ajutat foarte mult aceste cursuri. Le-am făcut printr-un program al Băncii Mondiale şi la ele au participat mulţi directori din judeţ. Aveau loc la Roman şi plecam de acasă şi o săptămână. Au fost cursuri complete. Am fost şi formator la “Educaţie pentru sănătate”, fiind unul dintre cei 3 formatori din judeţ la acea vreme. Apoi am format serii întregi de colegi care acum predau “Educaţie pentru sănătate”.

– Apropo de pregătirea profesională a cadrelor didactice. Erau mai bine pregătite cadrele didactice înainte faţă de acum?

– Da. Se punea accent pe practica pedagogică. Şi oricât ai fi de bine pregătit din punct de vedere profesional, dacă nu ai şi o metodică a disciplinei, pedagogia bine pusă la punct nu o să reuşeşti să faci faţă la catedră. Catedra este o provocare, nu neapărat din punct de vedere ştiinţific. Este o provocare a adaptării ca actor în faţa elevilor. Apoi, s-a scurtat perioada facultăţilor cu profil pedagogic. Înainte erau de 4 ani iar acum sunt de 3 ani.

„Părinţii creează o presiune asupra copiilor pentru note şi nu e bine”

– Cum vedeţi modelul de cadru didactic ideal? Sau cum ar trebui să fie un profesor bun?

– În primul rând trebuie să fii empatic, să te pui în pielea fiecăruia. Apoi să fii bine pregătit, exigent când e nevoie dar şi altele pe care le căpătăm în timp, cum ar fi înţelegere, tact, răbdare.

– Dar modelul de elev ideal?

– Să-i fie dragă şcoala. Să vină cu drag la şcoală, să-i fie drag să înveţe, să nu se simtă obligat de către profesori sau părinţi. Chiar le spun elevilor mei de multe ori că azi gata, fără catalog şi fără note, că nu contează doar notele. Şi nu de puţine ori aud prin clasă: Dar să-i spuneţi şi mamei asta! (râde). Pentru că şi părinţii creează o presiune asupra copiilor pentru note şi chiar nu e bine.

– Ce vă mai doriţi de la viaţă?

– Îmi doresc sănătate, îmi doresc să-mi găsesc activităţi care să mă facă mulţumită, să călătoresc, să-mi văd copilul mai mult decât acum, pentru că în toţi aceşti ani poate am neglijat multe aspecte ale dezvoltării ei, dar am avut noroc că am un copil foarte bun şi nu s-a observat că mama nu a fost tot timpul lângă ea. Îmi doresc lucruri fireşti. Şi vreau să ţin legătura cu colegii şi şcoala. Aici mi-am petrecut 37 de ani din viaţa mea. Las o şcoală, un liceu cu renume, cu un colectiv de cadre didactice de excepţie şi cu elevi foarte buni. Chiar îmi mai spune doamna director Karina Cojocariu că unii colegi de-ai mei îi spun că pe vremea doamnei director Cojocaru, adică a mea, era altfel. Şi eu îi spun: Acum e pe vremea doamnei Cojocariu, adică ea, Karina. Şi mai glumim!

Prof. Karina Cojocariu, directorul Liceului „Vasile Conta”: „Doamna Emilia Cojocaru, profesorul de biologie, primul director al şcolii, mentorul, colegul, prietenul, modelul de dascăl, modest, elegant, demn, loial, care a deschis uşa instituţiei în 1997 şi care, după 37 de ani de carieră didactică predă cheia succesului următoarelor generaţii demne să continue proiectele ambiţioase ale colegei noastre. Pentru toată activitatea profesională, echipa liceului nostru a oferit doamnelor noastre dragi, în prag de pensionare, Distincţia de Excelenţă, alături de respectul şi preţuirea noastră”.

A consemnat Ciprian Traian STURZU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 497, săptămâna 8 – 14 iulie.