Născut într-o zi de 23 August, „patriarhul cuvântului rostit în scenă”, Paul Everac a fost rugat de confrații de breaslă să nareze cum se sărbătorea pe vremea comuniștilor Ziua Națională a României. Iată-i opinia: „23 August 1944 este ziua când am vrut să ne salvăm pielea, pentru că dușmanul devenise mai puternic decât aliatul. Am lăsat o silă, ca să luăm alta, pentru că, în istoria noastră, cam nimic nu se petrece de bună voie. Am scăpat de un drac (Germania nazistă) și am dat peste mă-sa (Rusia bolșevică). Am făcut un armistițiu prost, când aveam șansa să facem unul mai bun. Am pățit ca Dănilă Prepeleac, a humuleșteanului Creangă. Am mers în iarmaroc și am dat perechea de boi mândri pe o pungă goală. Am dat întâi libertatea pe vorbe goale. Apoi am dat independența pe obiceiuri arhaice. Am omorât pe conducătorul de dreapta (Mareșalul Antonescu), ca să vină un conducător de stânga. Dăm mereu la toți, sub cuvânt că ne eliberăm. Halal liberare!” (Sursă: „Despre 23 august”, de Mircea Radu Iacoban).
Istoria să ne judece
La data de 23 August 1944, România a întors armele și s-a alăturat Națiunilor Unite în lupta împotriva Axei. Denumită în primii ani „act istoric”, 23 August 1944, „Miercurea regală”, a devenit ulterior „insurecție”, „insurecție națională”, „insurecție națională armată antifascistă”, pentru a ajunge în final prin voința culturnicilor PCR „revoluția de eliberare socială și națională antifascistă și…”. S-a mai numit și „Lovitură de stat”, iar din 1948 până în 1989 a fost sărbătorită ca Ziua Națională a României. Artizanii actului istoric de la 23 August 1944, actorii care au inițiat, condus și realizat acțiunea au fost destul de numeroși. Să-i enumerăm: Regele Mihai, un grup de ofițeri superiori din Armata Regală Română, patru partide politice – două burghezo-democratice (PNȚ și PNL), două proletare (PSD-PCR), alte formațiuni politice fără de partid, românii cinstiți sătui de colaborarea cu cel de-al Treilea Reich. Evident, fiecare lider de partid s-a dorit să fie aplaudat. Iată ce spunea Iuliu Maniu, președintele PNȚ în acele clipe înălțătoare: „Până la 23 August 1944, România a mers pe drumuri greșite. Nu din voia noastră. Puteri vrăjmașe ne-au îmbrâncit pe margini de prăpastii în care era să ne prăbușim, spre pierzarea întregului nostru viitor și poate a însăși ființei noastre naționale. Până la 23 August, noi nu am fost stăpâni la noi acasă. Vrăjmașul din afară, susținut de complicități interne îndărătnice, era mult prea tare decât să fi putut încerca o împotrivire fizică cu sorți de izbândă” („Universul”, 3 septembrie 1944).
Nici C.I.C. Brătianu n-a făcut economie la vorbe mari. Ascultați-l! „Actul de la 23 August 1944 n-a făcut altceva decât să încununeze efortul neîntrerupt pe care marile partide îl făcuseră în comun acord cu regele Mihai I. La data de 23 August 1944 s-a câștigat în același timp marea bătălie externă, prin reașezarea României în cadrul alianțelor ei firești și prin încadrarea ei în efortul militar al celor care luptau împotriva nazismului…” („Liberalul”, 23 August 1946).
Despre actul de la 23 August 1944 a grăit și Lucrețiu Pătrășcanu, omul de încredere al PCR-ului: „Nu a sosit încă momentul de a face istoricul lui 23 August. Încercările de a falsifica adevărul fie răstălmăcind faptele, fie ascunzându-le, trecându-le sub tăcere sau bagatelizându-le, nu pot totuși, să înlăture faptul că, în acea zi, soarta poporului român a fost schimbată”. („România liberă”, primul număr, 23 august 1945).
Duplicitatea nu este creatoare de istorie
În anul de grație 1951, 23 August a picat luni, într-o zi truditoare. Din rațiuni ușor de dedus, „marea sărbătoare” s-a ținut pe 22 august, duminică. Cu fast și responsabilitate revoluționară. În toate ziarele se putea citi: „… actul de la 23 August a fost făcut de PCR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu (atunci în închisoare), Ana Pauker, Vasile Luca (atunci în emigrație). Sloganul „Stalin și poporul rus…” putea fi citit pe toți pereții. În Capitală, marele eveniment s-a prăznuit la Sala „Aro” în prezența lui Petru Groza și Th. Georgescu. Ceremonialul a început cu Internaționala, conform indicațiilor primite „de sus”. Citește: de la Moscova. Discursul doctorului a fost de două pagini, a securistului de 10, să-i înfricoșeze pe dușmanii poporului. Și în timp ce politrucii „eliberatorilor” ridicau în slăvi pe „tătucul” Stalin, acesta ordona tăios numeroase deportări în Siberia a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord. Comemorăm în această perioadă 80 de ani de la primul val de deportări staliniste din iunie 1941, din teritoriile românești, anexate de URSS de la România în vara anului 1940. Dar despre deportările din 5-6 iulie 1949, vă mai amintiți? Și despre ordinul „pahod na Sibir” ați uitat? Cum a fost posibil așa ceva? La butoane erau slugile Kremlinului, supravegheate de Securitate. De frica Securității tremurau toți, până și comuniștii proaspăt vopsiți. Cine conducea Securitatea? Nikolski, Seller, Dulbergher, Coler!!! Sunteți lămuriți?
Moartea lui Stalin care a trezit atâtea speranțe nu a influențat în bine relațiile cu „fratele mai mare”, de la Răsărit. Trecând pe lângă fabrica „Comuna din Paris” din mahalaua Precista unde tocmai se desfășura un miting de doliu în amintirea iubitului Stalin, o bătrână uimită de atâta norod a întrebat: „Ce s-a întâmplat maică?”. Un nene pe fază a răspuns: „A murit conducător iubit, Stalin!”. „Da’, ce-a făcut răposatul?”. „Ne-a scăpat de nemții lui Hitler!”. Bătrâna: „Spanac cu varză! Mai bine ne scăpa de ruși!!!”,
Nu tot ce trăim devine istorie
În preajma „insurecției armate” în sărăcioasa mahala pietreană Mărăței, funcționa o faimoasă cârciumă, vizitată permanent de militari. Când mahalagiii doreau să afle „cum merge războiul”, veneau la crâșmă, luau un țoi de rachiu și trăgeau cu urechea. Dacă în locantă intra un ofițer german nazist, saluta cu mâna ridicată „Heil Hitler!”. Consumatorii de tării răspundeau cu același salut. Orchestra cânta sloganul la modă „Lilly Marlen”, iubit de teutoni, sau „O Tannembaum”, dacă era în preajma Crăciunului.
Dacă în spelunca în care facem vorbire intra un ofițer sovietic se cânta „Kalinca, Kalinca maia” și se dansa cazacioc. Așa au aflat pietrenii că omul nu este decât o jucărie a istoriei. După ceva vreme de la „eliberare”, știm noi a cui, de către cine, a început comunizarea. Sovieticii n-au venit în România cu plăcinte, au venit cu tancurile. Ne-au obligat să învățăm limba lui Ilici, ne-au adus pe cap Miliția, Securitatea, CAP-urile, Întovărășirile agricole. De Sovromuri ați auzit? Niște căpușe bolșevice care sugeau vlaga economiei românești. Primul s-a numit Sovromtransport”, următoarele: „Sovromcărbune”, „Sovromtractor”, „Sovrommetal”, „Sovrombank”, „Sovromcuarț”… Sovromurile au funcționat în perioada 1945-1956, 80% din produsele românești plecau spre „fratele de la Răsărit”. În 11 ani de JAF, „eliberatorii” au sărăcit țara noastră cu două miliarde de dolari, în condițiile în care datoriile de război erau mult mai mici. Cum după război românii au devenit mai cuminți și temători, au plecat capul și au tăcut. Era periculos să fii declarat „dușman al poporului”.
Apropo, la Piatra Neamț, după venirea sovieticilor, prima Miliție populară s-a instalat în casa unui evreu, Gutman, în gura actualei ulițe numită V.A. Urechia. Șeful miliției pietrene era căpitanul român Stoleru, o coadă de topor cu sufletul vândut ceolovecilor. Individul venea la slujbă îmbrăcat în uniformă rusească iar pe cap purta căciulă de cazac. Vă închipuiți cum se comporta torționarul cu dușmanii noului regim.
O informație de actualitate. Dacă ieșiți la promenadă cu pași mărunți pe str. Petru Rareș din Piatra Neamț ajungeți fără voia dumneavoastră martori la un eveniment „epocal”. Fostul Cabinet de Partid Județean Neamț e scos la vânzare. Pe gardul impunătoarei clădiri, pe un afiș, scrie cu majuscule „De vânzare”. Ce spun activiștii de partid care trec pe sub zidurile cetății ideologice cu obloanele trase? Imposibil de răspuns.
Lumea care nu mai există
Niciodată nu e prea târziu să discutăm despre ziua de 23 August 1944. Motivația? Nu este un subiect epuizat. După prăbușirea partidului unic în toate, istoricii adevărați au prins curaj. Au început să „scormonească” prin arhive, să rescrie Cartea neamului „așa cum a fost”. Așa s-a descoperit că 23 August 1944 este „o legitimitate istorică” și nu „o eroare”, „o sărbătoare comunistă”. Cert este că ziua despre care scriem nu poate fi eliminată din istorie. Asta ar însemna o adevărată mutilare. 23 august 1944 a păstrat calibrul performanței istorice. În acea „zi de foc”, bunicii noștri s-au ridicat la luptă cu arma în mână împotriva ocupantului german, cu eroism, cu mari sacrificii.
La sfârșitul lui august 1944, când Armata Roșie se îndrepta spre Capitala României deja eliberată, o delegație a PCR formată din Dej și Nicolae Ceaușescu i-a întâmpinat pe „eliberatori” în pădurea Sinești. Iată ce speech a rostit utecistul din Scornicești: „Tineretul comunist a stat tot timpul în fruntea luptei contra războiului tâlhăresc al lui Hitler și Antonescu… Tineretul român vă primește frățește și va duce lupta alături de voi până la nimicirea definitivă a fiarei fasciste” (Istoria Partidului Comunist Român, pag. 114).
Cu trecerea anilor, admirabilul act de curaj consumat la 23 August 1944 a început să-și piardă din parfumul istoric. Nomenclaturiștii partidului unic au deturnat rostul zilei istorice. A înlocuit istoria de 14 karate cu propaganda politică de doi bani. Când s-a produs schimbarea? Când noi, pietrenii, participam cu entuziasm la „Serbarea rușinii” (defilare) prin fața Tribunei oficiale și scandam „Stima noastră și mândria, Ceaușescu, România!”. Ați uitat? Grea boală e amnezia!
Astăzi, 23 August nu mai este „o zi cu moț”. Nu mai dăm în clocot. Nema ovații, aplauze, flori. Ne-au rămas doar amintirile.
De ce v-am narat vremurile apuse, din alt secol? Pentru a le compara cu cele de astăzi, când unii ajung generali fără să facă armată, peste noapte, din soldați neinstruiți. Pentru onor, înainte prezentați arm’! Să trăiți, domn general!
Dumitru RUSU
FOTO: HISTORIA
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 501, săptămâna 19 – 25 august.
