Încercăm prin acest studiu să realizăm un cât mai fericit meleu între istorie şi legendă, între adevăr şi controversă. Căci este greu a face o delimitare clară între haiduc şi tâlhar. Pentru autorităţile acelor vremuri era uşor: toţi erau tâlhari, căci se împotriveau „cu mână-narmată” puterii. Cei care au făcut însă cuvenita despărţire au fost oamenii din popor. Pe tâlharii care jefuiau şi pe bogaţi şi pe sărmani şi schiturile sărace i-a înconjurat de uitare, dar pe haiducii care îi prădau pe boieri lacomi sau pe ciocoii de neam străin sau român şi care împărţeau din prada lor cu nevoiaşii satelor i-au nemurit prin cântece, balade, doine, poveşti sau piese de teatru care sunt ştiute şi astăzi. Considerăm că Vasile cel Mare a fost un haiduc, aşa cum scriau şi Russo, Alecsandri sau Sadoveanu. Îşi avea sălaşul pe muntele Grinţieşului şi nu e de mirare că muntenii încă mai ştiu cântecele lui. În memoria sa, într-o poiană de sub munte se desfăşoară un inedit „festival al haiducilor”, ajuns la a V-a ediţie. Se rememorează vremuri demult uitate în care pe aceste locuri hălăduiau Codreanu, Bujor, Mihai Florea, Ion Pietraru, Pantelimon sau fraţii Baltă. Un haiduc celebru în vremea sa, amintit şi după două veacuri, este simbolul acestui festival.
La sfârşitul veacului al XVIII-lea, în munţii Neamţului şi Sucevei, se făcuse cunoscut prin faptele sale haiduceşti Vasile cel Mare. Apare mai puţin în documentele vremii (nu a fost prins, nu a avut parte de un proces), dar este prezent însă în creaţii populare, în balade sau în piese de teatru livresc, unele edite, dar şi unele inedite (le-am putut afla de la bătrâni de pe valea Bistriţei sau în caiete de însemnări ale învăţătorilor şi preoţilor), în literatura cultă. Nu lipseşte din scrierile lui Alecu Russo, este prezent în mai multe povestiri ale lui Sadoveanu, care a văzut în el pe haiducul justiţiar. Mărturia lui Alecu Russo este, considerăm, cea mai relevantă. Căci el a fost adeseori călător în munţii Neamţului şi a scris nu la mult timp de vremea lui Vasile cel Mare, la 1839. Şi Vasile Alecsandri a cules folclor despre haiduci în munţii Neamţului: balada „Mihu Copilul” a fost aflată de la Ştefan Nor, vânător din Bicaz; „Păunaşul Codrilor” a fost culeasă la 1844 de la Piatra; „Badiul” a fost auzită la Brateş (lângă Bicaz) de la un cântăreţ popular; „Chira” a cules-o de la un lăutar de la Hangu; „Hoţul şi domniţa” a auzit-o de la un cimpoieş pe drumul de la Hangu la Durău. Despre balada „Mioriţa” aflăm dintr-o notă din 1866 că a ascultat-o la un foc de stână pe Ceahlău, la baciul Udrea.
Alecu Russo, care a poposit cu o călăuză lângă Piatra Teiului, aflată lângă apa Bistriţei, la poale de Ceahlău, află legenda stâncii ciudate, cum că însuşi Scaraoţchi ar fi desprins-o din vârful muntelui ca să „iezească” Bistriţa şi să înece oamenii. Călăuza îi arată în vârful stânci coada unui presupus baltag şi răspunde neîncrederii scriitorului cu o poveste: „A fost odată în munţii noştri un voinic între voinici, groaza graniţelor, ispravnicii, zapcii, cazacii şi toţi ciocoii îi ziceau hoţ, iar ciobanii îi ziceau Vasile cel Mare. După ce Vasile cel Mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de puşcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat şi pustia câteva sate ungureşti la graniţă, după ce spărgea vreo mănăstire şi dobora cu baltagul lui ascuţit pe vreun cazac încăpăţânat, venea cu tovarăşii săi aici lângă piatra asta şi se luau la întrecere să vadă cine a svârli mai sus baltagul. Într-o zi bărdiţa s-a înfipt în vârful uriaşului şi-a rămas în ramurile teiului şi acolo-i şi astăzi”.
Într-o revistă de la sfârşitul veacului al XIX-lea se scria că Vasile cel Mare ar fi fost dintr-un sat din Bucovina, Ciocăneşti sau satul Boului, şi că s-ar fi însoţit cu alţi doi haiduci, Andrei şi Ştefan Rusu (amintiţi şi în povestirile lui Sadoveanu). Se amintea şi un cântec popular dedicat haiducului:
„Frunză verde iarbă mare,
Colo-n jos pe lângă vale
Trece-un căpitan călare
Cu trei sute de cătane
După Vasile cel Mare.
– Stai, Vasile, nu fugi
Că grea poteră te-ajunge.
– Las’ potera să m-ajungă
Că-s voinic cu căpeneag,
M-oi pleca după un fag
Şi-oi ridica un baltag
Şi pe toţi i-oi face praf
Că-s voinic, nu blăstămat,
Ştiu poterei ce să-i fac”.
Se spunea că principalul său sălaş era pe muntele Grinţieşului, aflat lângă graniţa cu Imperiul Habsburgic şi deseori trecea de partea cealaltă a hotarului, cum spuneau bătrânii, prin „vama ursului”, pe cărările ştiute doar de ciobani, fugărit de poteri sau după pradă. Împreună cu alţi haiduci (Grigorie, Onu, Nica Păun) îi treceau munţii pe românii ardeleni (aşa numiţii „ungureni”) ce nu puteau suporta împilarea austriecilor sau pe cei care s-au alăturat răscoalei lui Horea şi erau urmăriţi de trupele chezaro-crăieşti. Ilie Şandru afla de la Bilbor (un sat ce fusese moldovenesc, dar odată cu schimbarea graniţei în timpul împărătesei Maria Tereza a trecut la Ardeal) că Vasile cele Mare l-a pedepsit pe preotul Mihăilă Tăslăoanu pentru că a trecut la „uniaţie”. L-a cetluit de-un brad după ce-i luase hainele şi l-a lăsat să suporte un frig aprig. Preotul a fost unul dintre strămoşii lui Octav Codru Tăslăoanu, scriitorul şi omul politic, luptătorul pentru unire, originar din acest sat din munţi.
O tradiţie a obştii evreieşti din Târgu-Neamţ arată că Vasile cel Mare era de meserie stoler şi-ar fi ridicat pe la 1792 sinagoga de lemn din oraş şi că mai târziu, după ce a luat calea codrului, a devenit „spaima ovreilor”. Într-un cântec popular aflat dintr-un sat de la poalele muntelui Grinţieş se spunea:
„Toată vara-n Grinţieş
Şi iarna stoler la Ieşi”.
N-am aflat nici o piesă de teatru folcloric, o „bantă” cu haiducul Vasile cel Mare în rolul principal, dar apare într-o piesă de la Farcaşa – „Banda lui Mihai Florea”. Vasile cel Mare cere să intre în ceata lui Mihai Florea, să-l ajute în lupta sa împotriva ciocoilor (cel mai înverşunat era ciocoiul Costache de la Durău). Este primit după un jurământ haiducesc de credinţă şi atunci când Florea îşi simte sfârşitul aproape încredinţează comanda cetei lui Vasile cel Mare. Frumoasă este rugăciunea lui Florea şi rămasul său bun:
„Doamne sfinte-al cerului,
Fii prieten săracului,
Nu numai ciocoiului.
Rămâi, codre, sănătos
Că eu dorm în frunză jos!
Rămâi, codre, îngălbenit,
Mie moartea mi-a venit!”.
Mihail Sadoveanu, despre care s-a spus că a „preluat şi dus mai departe preocupările poetului şi cântăreţului popular”, a introdus în povestirile sale pe haiduci: Vasile cel Mare, Ion Pietraru, Ion Florea, Ilie şi Cozma Răcoare, Ştefan şi Andrei Rusu. În povestirea „Iarmaroacele Sfântului Ilie. Hoţii” afla despre Vasile cel Mare că „se lăsa din munţi, prin pădurile noastre şi ieşea la drumul împărătesc tocmai în vremea iarmarocului istuia. Şi ieşea-n calea boierilor”. A prădat şi pe un boier mare, rudă cu Vodă: „Iaca, măi Vasile, răcliţa asta… Da’ cu ticăloşiile acestea n-ai să ajungi tu bine, măi băiete!”. Răspunsul a fost: „Apăi, cucoane, eu voinicind am să mor!…”. În „Judeţ al sărmanilor”, haiducul este protagonist. Înfăptuieşte un act de justiţie socială, pedepsind un abuz al unui boier. Ţăranul asuprit de boier, care a luat de durere calea codrului, ştia că „pe atunci Vasile cel Mare ţinea vadurile şi era mare vameş”. L-a întâlnit pe haiduc în codru şi l-a auzit cântând:
„Care-i tânăr şi voinic
Iese noaptea pe colnic
Fără par, fără nimic,
Fără brâu, fără pistoale,
Numai cu palmele goale”.
În revista „Şezătoarea” din 1898 se amintea despre fapta haiducului care i-a alungat pe ţiganii lăieşi din satul Pârâul Pântei de lângă Borca, dar noi am aflat despre o astfel de întâmplare la Poiana Largului şi o prezentăm in extenso pentru că este inedită: „Vasile cel Mare a fost un vestit haiduc ce-şi avea sălaşul pe muntele Grinţieşului, dar care hălăduia în munţii de-a lungul graniţei cu Ardealul, de la Dorna şi până la Tarcău. Faptele sale erau povestite de săteni şi de multe ori bieţii sărmani îi cereau sprijinul împotriva împilării boierilor, avarilor egumeni. Într-o primăvară, spre sfârşit, aşa cam prin mai, în prundul de la gura Largului s-au oprit mai multe corturi de ţigani. Erau fierari, potcovari, femeile umblau cu ghicitul şi copiii erau trimişi la cerşit prin sate. Ar fi fost de folos ţiganii pentru săteni, să le repare uneltele sau să le facă altele noi, dar aceştia nu se mulţumeau cu ce câştigau cinstit, ci s-au apucat şi de furat. La început au dispărut orătănii mici de prin curţi: găini, gâşte, raţe, apoi câte-un cârlan de prin zăvoaie şi la urmă chiar şi vitele de pe islazuri. Oamenii au încercat să-i alunge, dar ţiganii erau mulţi şi se ţineau ciotcă. Sătenii au aflat că prin munţii Stânişoarei se aţinea Vasile cel Mare, haiducul, ce nu de puţine ori ajutase pe sărmani. Un cioban l-a găsit pe haiduc şi i-a spus despre necazul lor. A doua zi, haiducul, o cruce de român, a coborât în sat pe jos şi cu palmele goale şi s-a îndreptat spre corturile ţiganilor. A întrebat de cel mai iscusit fierar şi pe nicovală i-a zvârlit un galben strălucitor cu zimţi: „Ia-l şi mai capeţi! Fă-mi un baltag şi o ghioagă grea, aşa ca pentru două mâini şi aşa ca pentru un bărbat ca mine…” Ţiganul se apucă de lucru şi a doua zi sculele erau gata. Vasile cel Mare luă ghioaga şi porni să izbească şi să dărâme corturile şi căruţele. Se făcu o vânzoleală şi un vacarm cumplit. Văzând că se adună ţiganii, haiducul o luă la fugă spre dealul Petru-Vodă. Era iute de picior şi repede îi lăsă în urmă, iar ţiganii se întinseră într-un şir lung, căci unii fugeau mai tare, alţii mai încet. Când văzu că se răsfirară îndeajuns, haiducul se întoarse cu ghioaga asupra lor. Cum se apropia unul, cum îl pălea, în aşa fel încât să nu se mai ridice repede. Şi astfel, nu în mult timp umplu poteca ce şerpuia pe lângă pârâul Largu cu ţigani care urlau de furie şi gemeau de durere. Vasile cel Mare ajunse la locul unde îşi legase din vreme calul, se urcă pe el şi se întoarce către ţigani: „Să vă strângeţi căruţele şi bordeiele şi până dimineaţă să nu mai găsesc picior de ţigan pe aceste locuri, căci de nu o să vin cu toată banda şi n-o să vă fie bine”. Ţiganii au înţeles că nu e lucru de şagă cu haiducii şi au părăsit ţinutul şi s-au îndreptat către Târgu-Neamţ. Aşa au scăpat sătenii de ţigani şi numele lui Vasile cel Mare fu şi mai des pe buzele muntenilor care ştiau că au o nădejde în îndrăzneala haiducilor din ascunzişul codrilor pe care nicio poteră nu-i putea răpune”.
Tradiţia spune că, aflându-se la Crucea cu tovarăşii săi Ştefan şi Andrei Rusu, a văzut trei corbi şi a prezis că va muri. A fost surprins dormind în codru şi ştiindu-se că suma pusă pe capul lui era mare, un „prost” l-a omorât, i-a tăiat capul şi l-a dus la stăpânire. S-au aflat mai apoi urme ale sale în dosul Tarniţei şi o femeie a descoperit odoare în bordeiul său din Tarniţa. Erau bătrâni care-i ştiau bordeiul din muntele Grinţieşului, dar pădurea oarbă nu ne mai permite astăzi să mai aflăm locul.
Într-o povestire populară se spunea că Vasile cel Mare era fiu al unui boier pe nume Stroiescu, putred de bogat, dar care de bogat ce era „nu-şi mai simţea inima”. A fost părăsit de nevastă, care a plecat în lume, iar feciorul a crescut cu slugile, căci tatăl nu l-a trimis la şcoală, fiindcă nu avea nevoie de cineva care să-i numere banii. S-a căsătorit cu o precupeaţă, dar şi aceasta iubea doar averea şi avea pe un altul drag. Vasile şi-a dat seama că era singur: un tată spurcat, o mamă pribeagă şi o femeie blestemată. Şi a plecat în codri să-şi plângă nenorocul. La Grindu Mare, la Ţincuşa, a găsit 18 inşi care stăteau roată, fără masă, fără merinde. Vasile, care era o namilă de om, cu o putere nemaipomenită, a luat o ditamai piatra şi a pus-o în mijlocul lor. Să aibă masă, dacă nu aveau merinde. L-au ales căpitan de ceată şi-au început a haiduci. Au curăţat codrii de tâlhari şi au pedepsit pe ciocoi. Vreme de 23 de ani au trăit în codri. Vasile s-a pustnicit şi în urma lor a mai rămas doar „Masa Tâlharilor”.
A fost păstrat din generaţie în generaţie cântecul său şi în comuna Grinţieş, judeţul Neamţ, mai sunt bătrâni care-i ştiu melodia şi astăzi este cântat sau recitat la serbările şcolare:
„Grinţieş, munte frumos,
Ian scoboară-te mai jos,
Să mă sui în vârful tău,
Să mă uit în satul meu.
– Grinţieş, munte rotat
Nouă veri mi te-am vărat
Şi nimic nu ţi-am stricat,
Num-o creangă ţi-am ciuntat
Şi-aceea de fag uscat,
Armele de-am aninat;
Dar la locul din cărare
Zace Vasile cel Mare,
Căpitanul cel mai mare
Nu ştiu, zace sau ce face,
Că lui gura nu-i mai tace:
– Beţi, voinici, şi ospătaţi,
Că de azi, mâne, colea,
Căpitan nu-ţi mai avea.
Şi-ţi avea un ticălos
De vă va băga la gros!
Şi haiducii-aşa cânta
Când Vasile haiducea:
– Frunză verde de cicoare,
Cât îi lumea de sub soare
Nu-i ca Vasile cel Mare!
Toată vara pe Grinţieş
Şi iarna stoler la leşi.
Da’ Vasile-aşa zicea
Potera când îl ducea:
– Grinţieş, munte frumos,
De azi, rămâi sănătos,
Că mă duc pe vale-n jos!
N-o fi astăzi, n-o fi mâine,
Când oi mai veni la tine!
N-o fi mâine, nici al’ dată,
Când te-oi mai vedea odată?”
O poveste frumoasă cu Vasile cel Mare am aflat în satul Grințieșu Mare. Se numește Crucea voinicului sau povestea lui Vasile cel Mare și am să v-o prezint: „În munţii Bistriţei, între vechile ţinuturi ale Neamţului şi Sucevei, hălăduia vestitul haiduc Vasile, zis cel Mare, căci era o cruce de voinic în stare să salte de jos o ditamai piatra de moară. Se ţinea la trecătorile din munţi, fugind deseori de potere în Ţara Ardealului, pe cărări de puţini ştiute. Ieşea din când în când şi la drumul Fălticenilor şi-i „vămuia” pe cei ce se îndreptau spre târguri, pe boieri, pe negustori, pe arendaşi. Era mare vameş Vasile cel Mare… N-a iertat nici pe marele vornic Radu, din neamul Roseteştilor, căruia i-a luat un sipet plin de aur şi de bijuterii.
– Apăi, Vasile, tu nu ai să mori de moarte bună, creştinească!, i-a zis boierul.
– Cocoane, eu ştiu că am să mor ca un voinic: de sabie, de glonţ sau de ştreang…
Vornicul nu a uitat ruşinea, căci s-a aflat repede în ţară ce păţise şi a tocmit potere, cu voia lui Vodă, potere mari de arnăuţi şi de alţi lefegii străini şi chiar români, căci nici românul nu se da înapoi de la a face moarte de om pentru un preţ bun. Şi vornicul anunţase multe pungi de galbeni pentru capul haiducului.
Poterile umblau în gol, căci sătenii îl ocroteau, iar codrii de pe hotarul Moldovei erau mari şi nesfârşiţi. Dar l-au prins pe Ghiţă, zis Poleacul, tovarăşul său, şi l-au pus în fiare la Iaşi împreună cu ai săi: femeie, copii, mama bătrână şi zăcândă. I-au promis slobezenie pentru el şi familia sa dacă dezvăluie cărările şi sălaşele haiducului. Ghiţă nu a mai putut răbda chinul familiei sale şi a arătat poterei unde este adăpostul lui Vasile: în muntele Grinţieşului, într-un beci mare, ce fusese al ciobanilor ţuţuieni. Câinii i-au dat de ştire haiducului şi a părăsit în grabă beciul în care putea fi prins ca un şobolan. A urcat spre vârful muntelui, cu gând să scape dincolo de cumpănă şi să scoboare în valea Dreptului. Dar poterele urcaseră şi pe valea pârâului Grinţieşu-Mare şi pe pârâul Dreptului şi prin fundul Borcii. L-au împuşcat aproape de vârful Grinţieşului, pe o pajişte înierbată şi cu jnepeni. Arnăuţii i-au tăiat capul şi l-au pus într-un sac de cânepă şi au plecat cu el la Iaşi, să-şi capete preţul. Leşul l-au lepădat acolo, nu l-au acoperit nici măcar cu nişte pietre, cu gând c-o să-l despoaie corbii. Dar Ghiţă n-a putut răbda asta şi s-a întors cu un popă să-l îngroape creştineşte. I-au pus pe mormânt o cruce roşietică de cireş.
Oamenii din sat au coborât apoi oasele voinicului în dosul bisericuţei din satul Grinţieşu Mare, căci se zice că haiducul sprijinise cu bani luaţi de la ciocoi ridicarea sfântului lăcaş. Bătrânii mai ştiau lespedea de mormânt, dar astăzi nu am mai aflat pe nimeni care s-o ştie, acoperită poate de alte morminte sau buruieni. Crucea de pe munte s-a risipit de vremuri, dar în locul acela au apărut nişte flori mici şi albastre, pe care ciobanii grinţieşeni le-au numit crucea voinicului.
În acel loc s-a ridicat acu’ vreo câţiva ani o cruce mare, tot de cireş, pentru sufletul zbuciumat al haiducului Vasile cel Mare…”
Sub muntele Grinţieşul Mare este o poiană în care se spunea că se aduna ceata lui Vasile cel Mare să împartă prăzile, să se ospăteze, să bea şi să se întreacă în putere şi măiestrie. I-am zis locului „Poiana lui Vasile cel Mare” şi în 2017 aici am organizat primul festival al haiducilor. A fost cântec, joc, veselie, întreceri de călărie, de tăiat buşteanul cu beschia, de tras butucii cu caii, de aruncare a baltagului. Au fost premiate cele mai frumoase costume populare, cele mai frumoase animale de la munte, cele mai bune bucate… Ansamblul folcloric grinţieşean se cheamă „Ceata lui Vasile cel Mare”, cu gospodari din sate care vă invită pe 21-22 august la un nou festival al haiducilor, în „Poiana lui Vasile cel Mare” din comuna nemţeană Grinţieş.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
