Focul lui Sumedru sau Focul de Sânmedru este o tradiție românească, veche de două mii de ani. În noaptea de 25 spre 26 octombrie, dinaintea sărbătorii Sf. Dimitrie (Dumitru), apărătorul păstorilor, se aprindeau focuri și tinerii se adunau în jurul acestora veghind, jucând și pregătindu-se pentru iarna ce vine.
Cosmin Manolache consemnează în volumul „Sărbători românești”, că „anul seamănă cu o casă care are două uși: una stă descuiată o jumătate de an şi este păzită de Sfântul Gheorghe, iar cealaltă se deschide pentru a lăsa oile în gospodăriile stăpânilor lor. Toată lumea se deschide Sfântului Dumitru, când îi vine ziua”. Destinele acestor doi sfinți se aseamănă mai mult decât credem. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru, izvorâtorul de Mir a fost un martir creștin sfânt. El a fost militar în veacul al III-lea d.H. în vremea împăraților Maximian și Dioclețian în cetatea Tesalonic. A fost martirizat pe la anul 306 d.H. Alte izvoare ne spun că Sfântul Dumitru era un nobil, ofițer, proconsul al Ahaiei. Ca urmare a faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost ucis cu lancea la Tessalonic.
Obiceiuri în Ajunul Sf. Dumitru
Sânmedru era și o sărbătoare menită sufletelor morților. Prin rugăciunile, pomenile și focurile aprinse se încerca îmbunarea sufletelor strămoșilor pentru a veghea la bunăstarea recoltelor foarte necesare comunității. În noaptea de 25 octombrie, pe un rug format din mai multe straturi de cetină se înălța un brad „cât turla besericii de mare”, apoi se aprindea ca o torţă spre cer. Strigarea „Hai la focul de Sâmedru!” răsuna peste sat, iar oamenii se strângeau să împlinească rânduiala. Copiii săreau peste flăcări crezând că în acest fel își vor păstra o bună sănătate peste iarnă. Tinerii care reușeau să treacă peste flăcări credeau că se vor căsători în cursul anului. Femeile împărțeau seara, la lumina focului, nuci, mere, struguri, prune uscate, uneori chiar vin copiilor. Când focul era aproape stins, fiecare participant lua câte un tăciune, care era mai apoi aruncat în livadă, cu credința că pomii vor rodi și în anul ce vine. Prin unele sate, „Focul lui Sânmedru“ era aprins chiar în livezi. În unele sate se aprindeau focuri în crucile drumurilor, pe malul apelor, pe coamele dealurilor, în toate locurile în care ar putea sălășlui duhurile necurate pentru a fi alungate din acele locuri. Venea apoi „Hora lui Sâmedru”. În multe zone era ultimul joc de dinaintea Postului Crăciunului. Se spunea că anul viitor va fi cu atât mai bogat, cu cât focul ce aprindea bradul se va înălţa mai aproape de cer.
Ziua soroacelor, a scadențelor
Sf. Dumitru era considerată ziua soroacelor pentru slujbe și felurite închirieri, încheiate cu șase luni în urmă, cel mai adesea la Sângiorz. Învoielile noi aduc prilejuri de aldămașuri – băuturi oferite după încheierea unei afaceri și de veselie. În această perioadă exista o zicală foarte populară: „La Sângiorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii“, adică primăvara, când se formează turmele, se încaieră câinii, pentru că încă nu se cunosc, iar toamna, când se împărțeau oile, se băteau stăpânii, pentru că nu se respectau contractele încheiate la Sângiorz. Prin unele sate era obiceiul să se tundă coama cailor care aveau maxim trei ani ca să aibă păr frumos. Se spunea că celui ce va păzi cu sfințenie această sărbătoare îi vor fi ferite vitele de stricăciunea lupilor și oamenii vor fi feriți de boli sau lovituri.
Moșii lui Sâmedru
Biserica a hotărât ca Moșii de toamnă să fie prăznuiți pe 6 noiembrie, în sâmbăta dinainte de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril. În Calendarul Popular al românilor, sâmbăta ce preceda sărbătoarea „Sâmedrului” era considerată una dintre cele mai însemnate zile a morţilor. Era cunoscută sub numele de „Moşii lui Sâmedru”, „Moşii de Toamnă” sau „Moşii cei Mari”. Anul acesta, Moșii lui Sâmedru ar fi prăznuiți pe 23 octombrie, chiar dacă nu sunt consemnați în calendarul ortodox oficial. De Moșii lui Sâmedru, femeile de altădată împărțeau colaci, grâu fiert în lapte, mere, nuci şi must. În unele locuri, pomana se numea „cununa roadelor”. Dania se oferea și pentru sufletul celor plecați dintre cei vii și pentru a asigura sporul, bunăstarea şi puterea de a trece peste iarnă. În Tradiția românilor, Moşii sunt considerați acele suflete care fac legătura între cer şi pământ, fiind totodată și mântuitori ai neamului. Originea tracă a cuvântul „moş” demonstrează faptul că exista un cult precreştin de cinstire a morţilor, de o importanţă specială în calendarul popular. Moșii sunt prăznuiți în peste nouăsprezece zile pe parcursul unui an calendaristic. În aceste perioade de pomenire și amintire a Moșilor se credea că cerurile sunt deschise şi că sufletele morţilor vin acasă. Pentru a se întoarce de unde au plecat, oamenii meneau pomana bogată în alimente şi băutură. Obiceiul datului de pomană pentru morți era și este prezent în toate comunităţile până în ziua de azi.
Filonul luptătorilor creștini din Carpați
Sf. Cuv. Mărt. Visarion și Sofronie; Sf. Mc. Oprea; Sf. Pr. Mărt. Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel
Sf. Cuv. Mărt. Visarion și Sofronie, Sf. Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărt. Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel sunt exemple de luptători hristici în slujba Sfintei Treimi. Acești sfinți au rămas în memoria românilor transilvăneni pentru faptul că au militat pentru libertatea credinţei creştin-ortodoxe şi pentru ca credincioșii de pe acele plaiuri să fie păstoriți de către un episcop creştin-ortodox. Mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi din Banat, dezlănţuită de propovăduirea Călugărului Visarion, apare în perspectiva istoriei ca parte a luptei de secole duse de popor pentru libertate naţională şi religioasă, pentru dreptate şi omenie. Sf. Mc. Oprea a fost arestat în anul 1752 la Viena şi dus în închisoarea de la Custeni, unde a şi murit ca mărturisitor pentru independența Bisericii Creştin-Ortodoxe Române. Sf. Ioan din Gales a înmânat lui Oprea Miclaus un memoriu pe care să-l adreseze Curţii din Viena şi s-a aflat în fruntea mișcării de apărare a credinței creștine-ortodoxe, la Sibiu. A cutreierat mai multe sate şi a strâns semnături prin care credincioșii ardeleni cereau să li se acorde libertate pentru credinţa creştin-ortodoxă. Din ordinul Mariei Tereza a fost întemnițat la închisoarea Kufstein. Preotul Ioan a murit după anul 1780. Sf. Moise Măcinic a luptat împotriva uniației. Uniația era modalitatea de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creștinilor ortodocși aflați sub stăpânire catolică la o formă de catolicism. De precizat că prozelitismul religios din Transilvania era destul de violent împotriva creștinilor ortodocși. Sf. Moise Măcinic a fost închis la Sibiu vreme de 17 luni, deoarece lupta pentru libertățile creștin-ortodoxe. Cât de curând creștinii ortodocși vor trăi ceea ce au trăit strămoșii ortodocși din Transilvania, dar și din celelalte provincii românești. Lipsa noastră de reacție ortodoxă se datorează lipsei de cunoaștere a creștinismului-ortodox și a credinței în Mântuitorul Iisus Hristos. După ce a fost eliberat, nu i s-a mai permis să slujească în Sfânta Biserică, ci să se întrețină din munca braţelor. S-a refugiat în Banat, unde s-a întâlnit cu Oprea Miclaus. L-a însoţit pe acesta în călătoriile sale la Viena şi a fost arestat împreună cu Miclaus. A murit ca mucenic în închisoarea de la Kufstein. În aceste vremuri de suferință pentru români, credința ancestrală în Dumnezeu este singurul bun care îl mai pot folosi.
Sănătatea, Curajul, Belșugul să se reverse asupra tuturor celor care își serbează onomastica în ziua Sf. M. Mc. Dimitrie! La mulți ani!
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 511, săptămâna 21 – 27 octombrie.
