Mălăele este Mălăele. Tovarăşul Dromihete sau vărul Dorde, cum îl alintă oarece pietreni născuţi mai devreme şi care l-au prins în priză directă pe scena Teatrului Tineretului, este o minune a vieţii. Pe scurt, un Univers într-un Om.
Chioru’ din Olimp
Când povesteşte despre despre drumul vieţii, TT şi Piatra-Neamţ regăsesc, ca printr-o vrajă, gloria de odinioară. „Pentru mine și pentru ceea ce avea să se întâmple după aceea cu mine, trei perioade au fost esențiale, determinante și interdependente: liceul, locul renașterii și deciziilor mele majore, facultatea, locul formării și întâlnirilor mele esențiale și Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, locul confirmării, al afirmării și, totodată, revelația teatrului ca adevăr, formă, forță și miracol. Teatrul din Piatra-Neamț a mai însemnat întâlnirea cu unul dintre cei mai frumoși și înalți regizori pe care i-a avut România dintotdeauna, prietena mea de-o viață Cătălina Buzoianu, cu marele și pe atunci, foarte tânărul regizor Iulian Vișa, cu Emil Mandric, un regizor ambițios, curajos și robust și, totodată, directorul teatrului. Dar, mai presus de toți și de toate, a însemnat întâlnirea cu trupa teatrului nemțean în forma ei olimpiană, trupă care a adus teatrului o glorie de neegalat, născând astfel Mitul teatrului din Piatra-Neamț, sau cum i se spunea în vremea aia, mai în glumă, mai în serios, cel mai bun teatru din București”, sublinia într-o conversaţie recentă, purtată prin mijloace electronice, cel care-şi semnează caricaturile cu numele HOVAL.
Din epoca pietreană provine şi veselă, bine încărcată de umor: „Îmi aduc aminte că excepționalul spectacol al Cătălinei cu «Tinerețe fără bătrânețe», spectacol cu care am luat mai toate premiile țării, după ce a trecut proba maturilor, a fost livrat, în mod firesc, și copiilor. Eu apucasem să devin o pseudo-vedetă după un film destul de difuzat, «Muntele ascuns». În film jucam cu ochelari, în spectacol, nu. Un copil plictisit, așezat cu coatele pe proscenă, care văzuse filmul și sesizase acum lipsa ochelarilor, de câte ori treceam prin fața lui, jucând ce aveam de jucat, îmi striga șoptit «Chioru’, chioru’!». Și asta până la sfârșitul spectacolului. Copiii articulează uneori cronici mult mai concise și mai atroce decât cei îndreptățiți s-o facă”.
De la un Hamlet pierdut la schimbarea felului
În cariera-i lungă, lată şi înaltă, unul dintre rolurile de care nu s-a lipit este Hamlet. A avut nu mai puţin de şapte propuneri. Ultima, de la bunul său prieten „creator de universuri teatrale”, marele regizor Vlad Mugur. Proiectul n-a fost dus la capăt din cauze independente de voința și dorința lor. „Poate am fost mult mai mirat decât să-mi fi părut rău, pentru că nu te poți lua la trântă cu destinul, eu crezând în continuare că nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”, mărturisea iubitul nostru actor. Imediat, ca dintr-o suflare, a pus şi un accent… hotărâtor: „Din câte știu eu, aproape niciodată un actor nu a fost influențat de caracterul minor sau complex al personajului jucat. Cazurile celor care au făcut-o, totuși, țin de o formă de patologie și nu fac temeiul unei obișnuințe”.
Cât priveşte starea actuală şi perspectivele teatrului românesc, evaluarea şi proiecţia zugrăvită pentru „Mesagerul de Neamţ” au valoarea unui manifest cultural: „Fiecare epocă își are publicul și actorii pe care-i merită. Sau, cum filozofa un moșneag pișicher, «nicicând n-o fost să nu fie într-un fel». Acum e în felul acesta . Cred, ca și acum 20 de ani, că pentru a schimba felul, ar trebui făcută o serioasă reformă. Esențializând, mai toate teatrele ar trebui să purceadă la următoarele: desființarea contractului de angajare pe o perioadă nedeterminată a tuturor salariaților teatrului, reangajarea pe proiect/proiecte și retribuirea pe criterii de «eficiență și calitate» (o sintagmă justă care s-a auto-parodiat prin exces de folosință), o protecție socială civilizată pentru cei care traversează momente de criză (lipsă de contracte, accidente de tot felul, etc.), protecție bine gândită și asigurată de segmentele ministerului ce ne conține. Consecințele ar fi imediate și uluitoare: dublarea sau triplarea numărului de premiere, distribuții ideale la nivelul valorii reale a teatrului românesc, îmbunătățirea calității spectacolelor stimulată de prelungirea contractului și de obținerea altor contracte, descoperirea adevăratelor talente și defetișizarea celor existente, remunerarea pe bază de contract, descongestionarea magaziilor de decorurile mizerabile și uneori inutile ale teatrului de repertoriu, formarea unui nucleu solid, distinct și de temut, întemeiat pe cunoaștere. Altfel, totul rămâne o maioneză tăiată, risipită și fără vlagă, cu câteva izbânzi egoiste și accidentale. Numai cine nu vrea, nu vede. Nostalgii de tip comunist țin în viață un sistem bolnav, fără viitor, demult decedat în țări cu tradiție teatrală. Iote, așa cred!”
Mai credem şi noi că vine ea ziua reîntâlnirii pietrenilor cu Horaţiu Mălăele. Cel mai probabil la Cinema Mon Amour, în „parohia” unicului Victor Purice. (M.N.)
