Profesorul Gheorghe Țigău, unul dintre oamenii care au trudit și în paginile săptămânalului „Mesagerul de Neamț”, a dispărut dintre noi acum un an. El și opera sa au rămas însă vii pentru toți cei care l-au cunoscut. Pentru cei care nu l-au cunoscut și nu-i cunosc activitatea, publicăm un scurt CV, făcut chiar de domnia sa și câteva notițe în care a încercat să sintetizeze cele mai importante lucruri din viață.
Nume: Gheorghe V. Țigău
Data și locul nașterii: 18 octombrie 1944, Rucăr-Argeș;
Studii și calificări:
Studii postuniversitare la școli din Rucăr și Câmpulung Muscel, apoi la Liceul „Dinicu Golescu” din Câmpulung Muscel și la Liceul-Internat „Dimitrie Cantemir” din Breaza Prahova;
Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București, specializarea limba și literatura română, licențiat în 1967;
Profesor-filolog la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca-Neamț și la Școala „Elena Cuza” din Piatra Neamț, director de liceu, inspector școlar la Inspectoratul Școlar al Județului Neamț, profesor metodist la Casa Corpului Didactic Neamț;
Consilier senatorial.
Experiența profesională și extraprofesională:
Autor a două cărți de folclor literar („La pârâul dorului”, 2000; „La fântână, la izvor”, 2008), a trei manuale școlare auxiliare: „Noțiuni de teorie literară pentru gimnaziu și liceu”, 2000; „Limba și literatura română pentru examenul de capacitate”, 2000; „Limba și literatura română, sinteză, analize, dificultăți”, 2011), al unei lucrări cu caracter pedagogic: „O școală pentru toți-Liceul „M. Sadoveanu” Borca-Neamț”; „La pârâul dorului, Folclor literar nemțean”, Amazon, Los Angeles, 2015.
Colaborator la publicații naționale (Amurg sentimental, Tribuna școlii), regionale (Ateneu) și locale (Mesagerul de Neamț, Acțiunea, Ceahlăul, Antiteze, Asachi, Biblioteca de Nord, La Tazlău, Monitorul de Neamț, Realitatea, Școala Modernă, Țara Hangului).
Autor a câteva sute de profiluri, note, comentarii, recenzii și articole cu teme din variate domenii: lingvistică, filologie, instrucție și educație școlară, viață socială.
Pasiuni: istoria, geografia, latina, cultivarea prieteniei și a spiritului vieții comunitare, sportul, grădinăritul.
Gânduri
– Fapte obișnuite (prima zi de școală, absolvirea liceului și a facultății, căsătoria cu o ființă delicată și cultivată, debutul editorial, liniștitele schimburi de cuvinte cu personalități ale culturii, științei și vieții politico-sociale, între care Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Bartolomeu Anania, Octavian Paler, scrisori primite din depărtări de la foști elevi, au fost momente importante ale vieții mele, așa cum au fost și alte lucruri simple și clare precum: deșteptarea în zorii zilei, mersul la slujbă și pe drum, întoarcerea acasă, seara, după o zi de muncă, întâlniri cu prietenii, toate naturale și nemuritoare.
– Dacă am da timpul înapoi, dezamăgirile mele își au izvorul în naivitatea de a crede cu toată ființa mea în oameni, în ingratitudinea unor „prieteni” pentru care am făcut sacrificii și în aceea că țara și poporul meu trec prin grele suferințe fără sfârșit.
– Când le-am fost folositor elevilor și semenilor, când nu sunt înfășurat în egoism, răceală și indiferență. Mă simt minunat nu când sunt admirat, ci când trăiesc în armonie cu ceilalți, pot să muncesc și e liniște, pace socială în jurul meu și în lume.
– Nu îmi plac egoismul, grosolănia, necinstea, abuzurile, prostul-gust, haosul, impertinența, excesele de tot felul, neadevărul.
– Mi-aș păstra mai bine amintirea suferințelor mele și mi-aș da sufletul numai celor care mi-ar da și ei măcar o scamă din sufletul lor.
– Vreme îndelungată, de foarte tânăr, am fost director de liceu și inspector școlar. Nu mi-am dat seama că dețin putere în raport cu „subalternii”. Pe aceștia i-am socotit colaboratori de preț, iar eu mi-am asumat responsabilitățile cele mai multe și cele mai importante. Nu m-am considerat altfel decât „ceilalți”, am lucrat mai mult decât ei și pentru ei.
– Mi-a plăcut enorm ceea ce am făcut. Un profesor-filolog este asemenea unei lumânări care se stinge, luminându-i pe alții. Munca profesorului adevărat este fascinantă sau istovitoare. Adesea, mă gândesc, totuși, că n-ar fi fost rău dacă rămâneam un păstor iscusit prin Munții Carpați.
– Foarte greu mi-a fost când am înțeles că, după decesul timpuriu al părinților, trebuie să părăsesc pentru totdeauna casa noastră, când am simțit că facultatea înseamnă altceva decât liceul și viața altceva decât facultatea, că existența noastră înseamnă vitejie, nu o simplă călătorie într-o lume care îți tot întinde capcane.
– Dacă peste 10 ani voi mai fi pe aici, în primul rând, aș vrea să nu fiu povară pentru nimeni. Să rămân un om simplu, cât mai tăcut, bun, blând, iubitor, cu mai multă înțelepciune, pentru că, până acum, viața fost pentru mine asemenea unui râu vijelios în susul căruia am tot înotat cu speranțe, izbânzi și eșecuri.
– Calități: n-am acceptat cu ușurință a se săvârși răul în jurul meu, am refuzat orice forme ale slugărniciei, dar nu mi-au fost indiferente solicitările celor aflați în nevoie. Am cerut unor grosolani să fie delicați și am avut insuficientă capacitate de a mă adapta la situații diferite.
– Da, cred în legea compensației. De la 9 ani, am rămas orfan de ambii părinți, Dumnezeu, vecinii, dascălii, prietenii mi-au întins o mână de ajutor, ca să răzbesc la lumină și ca să nu mă fac de râs în lupta continuă cu asprimea vieții.
– Când sunt obosit, muncesc, comunic cu cei mai apropiați dintre prieteni, citesc cărți luminoase și scriu câte ceva, niciodată rău despre nimeni. Munca rămâne pentru mine una dintre căile posibile de salvare din mizeriile vieții, dincolo de farmecul ei.
– Da, mi-am cumpărat un apartament doldora de cărți și de multe lucruri nefolositoare, am sădit mulți pomi, iar copiii mei sunt foști elevi, câteva sute sau mii, răspândiți în lumea largă, mulți dintre ei spunându-mi că lucrarea noastră comună a rodit bogat. Am muncit peste puterile mele și nu regret nimic din ceea ce am făcut bine pentru binele altora.
– Nu dau seama de exagerată dărnicie, nu sunt un zgârcit. Când mă voi ierta pe mine, voi ierta totul. Mai am încă de lucrat cu mine și la acest capitol al vieții.
– Nu mă pot adapta cu ușurință timpurilor în care trăiesc, pentru că sunt înzestrat cu o inteligență precară. Haosul, vrajba, ipocrizia, așa-zisa globalizare, degradarea condiției umane, mă obosesc. Nu sunt refractar la ceea ce este modern, numai că prin modernitate înțeleg acele tendințe inovatoare care se orientează către mersul înainte, nu se întorc, sub diverse și meșteșugite capcane în vremuri apuse. Dacă sunt și conservator, sunt în sens eminescian. Cele două concepte nu sunt în incompatibilitate, dacă înțelegem prin ele acceptarea și consacrarea valorilor.
– În liceu, prin clasa a X-a, un strălucit profesor de română, la o teză trimestrială cu subiectul „Poveștile lui Creangă”, mi-a acordat nota 10. L-am rugat să mi-o diminueze, pentru că eram conștient de înclinațiile mele filologice reduse. N-a primit rugămintea mea. Dimpotrivă, m-a îndemnat să perseverez și, din respect, am început să cred că pot să urmez această cale. Ar fi fost mult nimerit pentru mine dacă aș fi studiat istoria sau geografia.
– Tânjesc după anii adolescenței și studenției, după pace sufletească, sinceritate. Poți să fii minunat, fără să faci lucruri ieșite din comun. Îmi doresc să trăiesc în armonie cu mine și ceilalți.
– Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin. Sunt cuvintele lui Marcus Terrentius Varro, scriitor latin, erudit și multicultural. Îmi sunt călăuză. „Domnii” trăiesc zile, „oamenii” trăiesc viață.
– Am înțeles din cărți esențiale și din viață că temelia personalității ființei umane se pune până la 3 ani, apoi se dezvoltă de-a lungul întregii existențe, în familie, școală, societate, prin educație și autoeducație.
– Nu-mi place clișeul „om de succes”. Prefer formula „om de onoare” , știindu-se că cine-și pierde onoarea nu mai are ce pierde. Cât mă privește, dacă aș fi convins că n-am trecut degeaba prin viață, un mare și tulburător mister.
– Înțelepții susțin cu îndreptățire „fiecare este făuritorul soției sale”. Adevărul este că există și o strânsă legătură între gând, cuvânt și faptă, obicei, caracter și destin.
– Da, am prieteni, mulți, curați, generoși, serioși. Din copilărie, liceu, facultate, din locurile în care am lucrat. Îi prețuiesc pentru că îmi dau putere să trec peste obstacolele vieții. Prietenia rămâne pentru mine cel mai misterios și mai trainic dintre sentimente. Este un tonic fără efecte secundare. Nu dușmănesc pe nimeni. Cei care dușmănesc au în adâncimea sufletului lor doar gol și întuneric. Singurul dușman vizibil este propriul cuget, care mă cunoaște bine și mă pedepsește ori de câte ori greșesc.
– Multora dintre politicienii de astăzi le lipsesc vibrația patriotică și omenescul, vorbesc prea mult și fac prea puțin. Și unii dintre ei ne fac viața insuportabilă. N-au în sânge iubirea de neam și de țară; nu se ocupă de lucruri adânci, sunt fragili în luptă cu vânturile năprasnice ale politicii românești, stârnite de oameni malefici. Așadar, să-și schimbe caracterul și, astfel, vor schimba destinul lor, al țării, al vostru, al tuturor.
– Nu lupt cu nimeni, în afara mea. Lupt cu propriile slăbiciuni și metehne, temeri și naivități. Prea iau toate lucrurile în serios, ceea ce mă epuizează.
– Fericirea îmi este dată de bucuriile simple ale vieții, „de liniștea și sărăcia colibei mele”, cum ar spune Slavici. Simt, de asemenea, că nu este mai mare bucurie pe lumea aceasta ca armonia vieții trăite împreună cu soția mea.
– Lucrurile esențiale din viața mea mi-au fost și-mi sunt nașterea, părinții dispăruți prea devreme, bieții mei frați, soția, munca, prietenia și dorința de a nu stârni valuri de amărăciune în jurul meu, atașamentul de valorile acestui neam năpăstuit.
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 516, săptămâna 25 noiembrie – 1 decembrie.
