Proiecția specială a filmului Scara, anunțată de mesagerulneamt.ro pe 20 octombrie, s-a ținut sâmbăta trecută la Cinema Mon Amour din Piatra-Neamț, sub condiții de restriște plandemică. În sală, o mână de oameni (nu de spectatori!), din care jumătate se cunoașteau între ei de la film, de la teatru. Pe scenă, la final, într-un gest de-o noblețe pe măsura poveștii care a inspirat filmul, un singur actor din distribuție, Nicodim Ungureanu.
A expune în cuvinte scrise povestea filmului, care nu este unul biografic, cade nedrept de greu. Mai ales pentru cine știe povestea reală a marelui actor Dragoș Pâslaru, Sfântului Părinte Valerian de azi și mai dinainte. Trudește întru Credință în cătunul Țânculești, satul Vătășești, comuna Golești din Vâlcea, unde a început „amenajarea” unei mănăstiri cu hramul Sfântului Filimon. Botezat creștin și martirizat în vremea împăratului Dioclețian, sfântul prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 14 decembrie este considerat protectorul actorilor.
Filmul merită văzut în liniște. Inspirat din ce este inspirat, plătind tribut artistic unor enervante rescrieri și repoziționări de evenimente, nu seamănă cu niciun alt film românesc din epoca post-ceaușistă. E bun actorul Eduard Trifa în Andrei, rolul principal? A greșit regizorul Vlad Păunescu, un uriaș operator de film, când a decis să lase direcția de imagine pe mâna și ochiul altcuiva? Răspunsurile sunt personale. În măsura în care simți, înțelegi și trăiești povara pașilor purificatori spre scară, Scara spre Cer. Încurajarea, ca o binecuvântare, la fel ca Oamenii sunt Lumina, apasă din ultimul cadru. Din spate e filmat însuși Părintele Valerian.
Roluri pe niște scări
Coborârea la Piatra-Neamț a unui actor disruptiv de profilul lui Nicodim Ungureanu – personaj privat foarte puternic, cu peste 50 de roluri bune în film – a picat perfect. A făcut tandem de familie în rol cu Magda Catone. Întreaga distribuție e înţesată de nume mari în roluri de parcurs mediu, mediu spre scurt și scurt. E suficient să îi reținem pe Valentin Teodosiu, Ioana Crăciunescu, Constantin Codrescu, Horațiu Mălăele sau Dorel Vișan, cu Valentin Popescu în coadă. Cel din urmă, pe la 2002 în rol de recuperator basarabean, alături de Liviu Timuș, în Filantropica lui Nae Caranfil, a cimentat o „înțelepciune” legendară: „Viața e complexă și are multe aspecte”.
Din păcate, simbolistica unor roluri și conexiunile nu sunt pentru publicul larg. Bunăoară, în film, Bogdan Cotleț (cunoscut în rolul lui Mircea Geoană la „Divertis – Land of Jokes”) îl interpretează pe un anume Făinaru, distribuit în rolul Smerdeakov din piesa Karamazovii, una dintre cheile filmului, cu Andrei/Dragoș Pâslaru în rolul Alioșa. Făinaru poartă ochelari ca ai lui Horațiu Mălăele. În piesa reală, jucată la Teatrul Nottara, cu premieră în 1981, Mălăele l-a interpretat chiar pe Smerdeakov. Apoi, în film regăsim alți doi actori din distribuția acelui spectacol istoric, pe Valentin Teodosiu și Ioana Crăciunescu. Unde mai pui că personajul identificat cu regizorul spectacolului, Dan Micu, e interpretat magistral de regizorul Dragoș Galgoțiu.
Despre rolurile de mică sau mare întindere, vorbește Nicodim Ungureanu: „Eu nu pun problema de roluri mari sau mici, de actori mari sau mici. Dacă un regizor te distribuie undeva, înseamnă că te distribuie cu un gând, cu un scop. Dacă ție ți se pare ceva în neregulă, nu te duci, e problema ta. Sunt unul care, mulțumesc lui Dumnezeu!, are multe roluri principale. Am 20 de roluri principale, care pentru țara noastră înseamnă mult. Am trei filme cu roluri principale numai la Mircea Danieliuc. Înseamnă că e mai greu să mă bați. Eu mă duc la orice rol, dar nu chiar orice rol. Am și refuzat din motive obiective. Adică nu mi s-a părut că ar merita să fiu în acel rol sau în acel film, să fac anumite lucruri. De exemplu, n-aș face niciodată în film sex explicit sau gesturi obscene. Dacă are cineva nevoie numai de un cadru bun cu mine, mă duc și gratis”.
O amintire fabuloasă se trage de la un film făcut de Radu Gabrea. A avut o singură zi de filmare pentru o singură secvență. La montaj s-a tăiat. Cu ocazia premierei, regizorul i-a spus că era atât de bună că strica filmul. I-a oferit în schimb dublele trase. Le-a refuzat cu drag, fără patimă.
Antipovara filmelor de festival și confuzia cea împământenită
În discuția de după proiecție, actorul care te face în orice clipă să te crezi la Noaptea devoratorilor de publicitate a deschis un subiect sensibil, rareori abordat. Atacă filmele românești chitite cu orice preț pe profilul unor festivaluri, unde și sunt lansate. Nu garantează un succes de casă, critica de specialitate e demult divorțată de credibilitate, însă atârnă greu la dosar pentru următoarele finațări, cu accent pe banii publici de la Centrul Național al Cinematografiei. „Societatea și cinematografia română au niște noduri. Atunci, regizorii, ca să facă film, apelează la acest… truc e prea mult spus, la această formă de a face filme de festival. Nu contează dacă acel film va avea succes de casă sau nu. Scara a fost la festival la Cluj când nu erau restricțiile de acum. Sala era plină, iar toată lumea a plecat emoționată, cu lacrimi în ochi. La Piatra-Neamț am văzut că lumea n-a plecat imediat, a rămas în scaune, emoționată”, mărturisește sec Nicodim Ungureanu. Cât privește succesul de casă, ca un criteriu esențial pentru clasamentele de film inventat în altă parte, e la fel de tranșant: „Hai să nu ne luăm după americani. E cea mai mare prostie, noi luăm tot ce e prost cu repeziciune, fără să clipim. Nu trebuie să comparăm valoarea cu succesul. Și ăștia cu manele au avut succes”.
Gânduri de glorie începând cu Mircea Daneliuc, un multimilionar în vizionări internaționale
Unul dintre regizorii evocați pe scena cinematografului pietrean și agățați privat în meandrele amintirilor istorice este unicul Mircea Daneliuc. Astăzi, dacă i s-ar organiza în România un festival dedicat întregii sale cariere, e riscant să anticipezi ce succes ar avea. Ungureanu a primit roluri principale în filmele lui. A jucat și alături de Cecilia Bârbora, soția regizorului, fostă actriță la Teatrul Tineretului. Dă ca prim exemplu un film puternic, Legiunea străină (2008), respins de rețelele de difuzare. După care lovește cu Cele ce plutesc (2009). „Rețineți cu atenție, rostesc clar, a avut peste 12 milioane de vizionări. Nu știu film american, nu știu niciun film românesc cu peste 12 milioane de vizionări pe YouTube. Nu am auzit critica de film să îl sune pe Daneliuc, să scrie un articol sau să-l întrebe despre această minune”, spune Ungureanu aproape furios. La rigoare, la ultima verificare erau 13.681.378 vizionări.
Cu aceeași furie, nu-și amintește să-l fi văzut ca invitat la Festivalul Gopo pe regizorul care a revoluționat filmul românesc încă din anii `70 ai secolului trecut. De fapt, ca deschidere pentru o acuzație rostită de puțini, noi glisăm între două festivaluri, Gopo și TIFF. „Unii îi premiază pe unii, ceilalți pe alții. E o minciună! Un film este bun sau nu este. Nu poți să rămâi puțin gravidă – ori ești, ori nu ești! De ce facem lucrul ăsta (împărțirea în tabere – n.a.)? Ne tăiem degetele de la picioare să nu putem alerga?”, întreabă interpretul lui Iordache din Scara.
Daneliuc are o vârstă, Dan Pița e cu cinci mai mare, iar Vlad Păunescu, cu 10 ani mai mic decât Daneliuc, se îndreaptă și el spre 70 de ani. Evocarea regizorilor trecuți prin operatorie, alături de operatorii care au dat măreție filmului, provoacă direct la un… film documentar în serial, bun-bunuț să adune premii. Dinu Tănase și Nicolae Mărgineanu, cu Vlad Păunescu în capul tabelului, sau Ion Marinescu, Alexandru David, Nicolae Girardi și George Cornea, pentru a numi repede câțiva monștri sacri din cele două categorii, țin de fapt de patrimoniul cultural al țării.
Cândva, s-a filmat întunericul…
Valul de regizori de vârstă intermediară e mai mult sau mai puțin (re)cunoscut. La fel și operatorii. Întrebarea zilei de răspoimâine e dacă mai avem școli de profil și ce vine din urmă? Popularul și deopotrivă valorosul musafir oltean, născut în 1960, îndrăgostit până peste cap de fenomenul Cinema Mon Amour by Victor Purice, răspunde cu un tablou: „Ce nu îmi place mie, o spun să înțeleagă toată lumea și școala românească: am avut înainte o școală care filma întunericul. Mă luau toți toți dracii. La ce ne-a folosit nouă întunericul? De ce? Asta era școala. Acuma sper că nu se mai face lucrul ăsta. Să zic de de Mihai Mălaimare, Jr. Cu el am făcut toate filmele lui studențești, l-am ajutat. A filmat pentru Francis Ford Coppola, iar acum filmează pentru marile case din America. El nu a filmat niciodată întunericul. Tudor Panduru, Tudor Mircea, George Dăscălescu nu au filmat niciodată întunericul. Vedeți, avem o școală. Iar la regie gândiți-vă că îl avem pe Radu Jude care nu a făcut școala la București. Ia și premii internaționale. E greu să treci peste Radu Jude. Are condei, scrie. Are o echipă care îl ajută. Echipa ajută un om care e bun. Am impresia că ei în timp ce filmează și montează filmul. Noi am avut și avem, chiar așa cu filme de festival, o cinematografie cu care le luăm fața multora. A rămas ceva din școala românească sau cred că s-a format acuma o nouă școală. Au pus altceva peste ce-au învățat. Au pus de la ei. Mi se pare cel mai important. Au venit cu ceva al lor”.
Iar pentru că finalului stârnit de Scara i se rezervă șansa la o dulce amânare, culoarea cortinei de moment e dată de un film-prototip al producțiilor de festival, celebrul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile de Cristian Mungiu. „Uitați-vă la Ilustrate cu flori de câmp (regia Andrei Blaier, 1975). 4,3,2 e același film, un pic mai lung, cred”, sună provocarea lui Nicodim Ungureanu.
Viorel COSMA
Foto: Ioan Clopoțel
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 513, săptămâna 4 – 10 noiembrie.
