– Spune-mi ceva magic – sau ceva minunat de simplu – despre Țara de unde vii!
Maramureșul este magic probabil datorită modului în care știe să-și conserve tradițiile, obiceiurile. Pentru mine un lucru magic este că de câte ori mă întorc acasă simt că îmi încarc bateriile.
– Românii mai înțeleg azi magia Maramureșului Voievodal. În trecut știm că funcționa.
N-aș putea să apreciez. Multă lume face un fel de turism, multă lume vine din curiozitate. Puțini cred că aprofundează.
– Păcat. Începând cu Memorialul Sighet de la tine de-acasă și bisericile fabuloase, Maramureșul apare în scriptele turistice ca o destinație preferată. Probabil vin, se uită și pleacă.
Încearcă în câteva zile să acopere tot. N-ai cum, dând o fugă, așa, să descoperi magia Maramureșului. Trebuie să vii de nenumărate ori, să începi să înțelegi. Nu e condamnabil – e alt stil de viață, totul e pe repede înainte. Cred că așa se întâmplă și cu românii care merg în Bucovina, la mănăstiri. Vin, văd, mănâncă bine, cum se mănâncă bine și în Maramureș, și în Bucovina. Și în Neamț.
– Ai trăit, ai făcut parte dintr-un fenomen despre care, dureros, se vorbește tot mai puțin în sensul cultului și culturii valorilor, Cenaclul Flacăra. Acolo era o asamblare de vis a sub-spațiilor culturale din hotarele României. S-ar putea repeta?
Nu, nu. Din două motive. Unul e că Adrian Păunescu, dacă tot umblase prin țară și cu „Antena vă aparține” pentru TVR după 1977, cunoștea toate talentele de toate genurile, din toate județele. Atunci, era ușor când striga adunarea la Cenaclul Flacăra, în afară de oamenii de bază folkiști, să apeleze la unul din zona aia, din zona ailaltă, dacă vrei, ca să dea o pată de culoare în plus pe lângă recitalurile tradiționale ale folkiștilor. El ținea foarte mult la chestia asta, să aibă o reprezentare națională în Cenaclu. Din Maramureș până-n Dobrogea, din Bucovina până în Oltenia, erau acoperite toate zonele, inclusiv zona maghiară.
– Am să folosesc două cuvinte la modă astăzi, scăpate de sub control ca utilizare: incubator și accelerator. Cenaclul Flacăra era un incubator și un accelerator de talente și de valori, după părerea mea, net peste toate concursurile de talente care sparg audiențele TV. N-ar fi vreo șansă să-i scoatem pe români din captivitatea asta a televizorului?
…Formatul ăsta nou de „incubator-accelerator” nu este încă finalizat! Pe vremea noastră, trăiai într-un incubator în Cenaclul Flacăra, după care urmau sute de spectacole în fața publicului care avea rolul de accelerator. Cei care erau super-performanți își făceau chiar și albume și deveneau super-cunoscuți. Astăzi, pe cei care participă la concursuri din astea îi cunoaște lumea pentru moment. Rar mai apare unul în altă parte și se spune că a câștigat concursul ăla sau celălalt. Rar găsește o susținere pentru a scoate un album. De obicei, din păcate, nu cei mai talentați merg mai departe. Din varii motive, alții contează. Plus că e partea de verificare cu publicul, acolo era treaba. Dacă nu performai o dată, de două, de trei ori, plecai casă. Scurt. Pe când acum, în cazurile astea de talente, cine face verificarea cu publicul, ce spectacole au? Nu e relevant.
– Ar mai fi o particularitate pe partea ta. Comparând vocile, parcă vocile celor trecuți prin Cenaclul Flacăra au și astăzi un alt răsunet. Dincolo de vocea în sine, e un răsunet inconfundabil.
Poate aici a fost meritul lui Păunescu. Nu poate, sigur!… El a căutat oameni cu personalități distincte. Fiecare era o personalitate, de la voce la mesajul pe care îl transmitea, cum îl transmitea, tot. Nu putem compara perioadele.
– Drept este, nu putem compara cu showbiz-ul și star-system-ul de acum.
În showbiz cerințele sunt altele, sunt standardizate, super-standardizate. Și cam toți cântă la fel, iartă-mă. Eu când aud piese interesante din lumea showbiz-ului, și vorbesc despre femei în primul rând, nu pot să le deosebesc, dacă e aia, sau aia, sau aia. Toate cântă la fel, cu aceeași pronunție, aceeași expresie. Nu ies cu nimic în față. Cântă bine, nu spun că rău, dar nu personalizează. Atunci, normal că vocile celor de atunci au rămas în memorie.
– De atâția și atâția ani, știi, e ceva ce nu te-am întrebat public: ce înseamnă Piatra-Neamț pentru tine?
În primul rând ca zonă, e o zonă în care eu mă simt foarte-foarte bine ori de câte ori vin. În al doilea rând, am prieteni foarte-foarte vechi pe care mi i-am făcut de-a lungul timpului, încă din vremea Cenaclului Flacăra. Într-un fel, dacă îmi permiți, seamănă și cu o zonă din Maramureș. Așa, ca relief, ca tot, cu oameni mult mai potoliți, mult mai așezați. Se cam deosebește tot Neamțul de restul Moldovei. E un cumul de date pozitive. Iar pentru mine, Piatra-Neamț este un oraș extrem de important.
Ducu Bertzi este o autentică instituție națională. Complexă, cultă, sensibilă. A fost o bucurie să ne cânte și să ne încânte două zile la rând, pe 19 și 20 decembrie. Ca o încălzire pentru Ajunul Crăciunului. L-au acompaniat prietenii Constantin „Lae” Neculae (de loc din Săvinești!) și Irina Furdui. Gazda rafinată de la Piatra-Neamț s-a numit Turnul Berarilor, în contul aniversării celor cinci ani de activitate. La Târgu-Neamț, amfitrion-șef nu putea fi altcineva decât primarul Daniel Harpa.
Viorel COSMA
