„La Alba Iulia ca mâine
Vom flutura noi tricolorul
Și granițele vechi și strâmte
Le hotărăște azi poporul” – Valeriu BORA
Sastisiți de comunismul lui Dej și Ceaușescu, românii au ieșit în stradă cu tricolorul decupat scandând sloganul „Vom muri și vom fi liberi!”. Revoluționarii s-au urcat bărbătește în balcon și au anunțat victoria Revoluției din Decembrie ’89. Au strigat: „Am învins!”. Euforia a cuprins întreaga țară: 1 Decembrie a devenit Ziua Națională a României, iar ”Deșteaptă-te române”, pe versurile lui Andrei Mureșan, a fost declarat noul imn. S-a renunțat la Trei culori. Numai că nu toți emanații Revoluției au fost de acord cu noile schimbări. 1 Decembrie e o zi sfântă, dăltuită în cartea neamului, dar e friguroasă, cu ceață și vreme de moină. Unii au încă nostalgia zilei de 23 August, cu mititei și ieșiri la iarba verde.
Altă nemulțumire sesizată de cei mulți, numiți revoluționari? Noul imn de stat era prea lung, 11 strofe. Nu toți românii aveau memoria actorului Caramitru care știa pe de rost cele 100 de strofe ale „Luceafărului” scris de Eminescu. Și s-a redus la 4 strofe. Că nici acestea nu se știu, e rușinos. Uitați-vă la televizor, la mândrii noștri politicieni cum stau în poziția de drepți și cu mâna la inimă când se cântă Imnul Național al României. Unul nu cântă, le este rușine să cânte. De fapt, nici nu-l respectă. Deși în prima strofă se spune clar: „Acum sau niciodată, croiește-ți altă soartă”, românii au rămas tot în mijlocul drumului după 32 de ani de democrație. Ce să credem? S-au îmburghezit revoluționarii? S-a dus vremea patriotismului de sub drapel, vitejia nu se mai măsoară prin acte eroice pe câmpul de luptă. Odată cu globalizarea, patriotismul are o altă încărcătură.
* Faptele mari sunt realizate de oameni mari
România Mare, „România dodoloață” cum îi spunea Lucian Blaga în Hronicul și cântecul vârstelor, este sărbătoarea de suflet a tuturor românilor, oriunde s-ar afla. Ne referim și la românii dezrădăcinați, plecați aiurea în dreptul cărora în catalogul clasei scrie „plecați din țară”. Scoși din istorie. Dispăruți din localitate. La 1 Decembrie 1918, la Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba Iulia, la cetatea istorică a neamului nostru, pe unde a trecut cândva și Mihai Viteazul, s-au cântat permanent: „Deșteaptă-te române!”, „Pe-al nostru steag e scris unire”, „Treceți batalioane”, „Hai să dăm mână cu mână”, „Ardealul ne cheamă”,… Au cântat și așteptat peste 100.000 de români veniți din toată Transilvania. Ce au așteptat Unirea cu țara… și a venit.
La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, ca suverani ai tuturor românilor. Regele purta coroana de oțel a lui Carol I pe care erau adăugate însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. O contribuție de seamă la dezvoltarea culturii românești l-au avut tipăriturile realizate aici în limba română, printre care trebuie amintit Noul Testament de la Bălgrad din 1648. Locaș de suflet și de cultură, Catedrala Ortodoxă de la Alba Iulia a fost ridicată în 1998 la rangul de Arhiepiscopie, continuând să călăuzească pașii credincioșilor.
Evident, nu putem vorbi despre Ziua Națională a României fără să-i amintim pe Mihai Viteazul, primul domnitor martir care a unit pentru prima dată tustrele țările românești la 1600 și pe Alexandru Ioan Cuza, fondatorul României moderne. Unirea lui Mihai Viteazul a durat „o clipă”, atât cât eroul a avut timp să spună „Iată pohta ce-am pohtit!” și dușmanul Unirii l-a răpus. Și a mai avut un merit: a purtat în mâini buzduganul cu cele trei peceți. Și Unirea lui Cuza a fost „mică”. A început la 5 ianuarie 1859, în Sala „Elefant” din Iași și s-a terminat în 11 februarie 1866, abrupt, noaptea, hoțește. Din vremea lui există numele oficial de România. A domnit tot 7 ani, ca Mihai Viteazul.
Pe la Alba Iulia, unde românii adevărați servesc fasole cu ciolan pe 1 Decembrie, și-au plimbat pașii mulți români, iubitori de istorie. Și Ceaușescu, și Iliescu, și Coposu, și Petre Roman, și, și, și. Lui nea Nicu nu i-a plăcut zona, pentru că aici încă acționau urmașii lui Iuliu Maniu. Lui Iliescu i-a plăcut, „măi dragă”, deoarece avea aici mulți partizani. În 1990, când Corneliu Coposu a avut curajul să viziteze și el Cetatea Reîntregirii a fost copios huiduit de feseniști. Atunci a rostit niște vorbe care au actualitate și astăzi. Ascultați! „Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani, FSN-ul să se afle și la stânga și la dreapta eșichierului politic”. A avut dreptate ex-președintele PNȚCD-ului?
Cui îi pasă de Ziua Națională a României?
Aproape nimănui. Românii se bucură de ziua lor doar pentru că primesc liber de la serviciu. În țară, depuneri de coroane, fanfară, defilare, fasole cu cârnați și discursuri patriotice, scurte că e frig și răcesc „aleșii neamului”. Cum agricultura a mers șchiopătând, s-ar putea ca fasolea pentru ciolan s-o importăm din Argentina. La o mare defilare organizată la Alba-Iulia, la care s-a aflat și Petre Roman, participanții s-au amuzat mult când politicienii au încercat să ajungă la ciolan peste rând. Mamăăă, ce înjurături s-au mai auzit. Participanții n-au mai fost uniți, „în cuget și simțiri”.
Cei care au plecat „afară” să-și caute norocul, fiind cetățenii nimănui, nu mai au nicio sărbătoare. Iată ce declară o femeie, medic în Lille: „Legătura cu țara nu ține de date sau ani, ci de oameni, amintiri și trăiri”. De 1 Decembrie se dau petreceri și la ambasade. Dacă reușești să intri, ești tratat cu vin românesc, sarmale făcute cu varză acrită de vecinii sârbi, delicatesuri și cafea. Și dacă tinerii nu știu cum „să ia” ziua de 1 Decembrie, oamenii vârstnici nu au dispoziția necesară, „Noi suntem obișnuiți cu 1 Mai și 23 August, nu cu 1 Decembrie, cum vor boierii de azi. Eu aș face ce aș face dacă aș avea un butoiaș de țuică ori vin. Dar cum nu-mi permit, o să fiu trist că n-avem bani să trăim bine”. Dar faptul că Uniunea Europeană îți oferă pâine feliată în pungă anticovid, nu e bine? Iată și părerea unui român rătăcit în Străinezia: „Habar nu aveam că e Ziua Națională. Cum să sărbătorim? Muncim, că patronul nu știe că e Ziua României. Dragostea de țară n-o mai avem de mult, de pe vremea lui Ceaușescu… Dar bine că ne-ați spus, că am un motiv să mă îmbăt diseară, cu colegul, care e tot român” (Sursa: „Evenimentul zilei” din 2006). Așa-i românul și e greu de schimbat.
Patria se cheamă norodul, nu tagma jefuitoare
Serbăm Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și suntem dezbinați cum n-am fost de când ne știm. Nu mai căutați vinovații, uitați-vă în oglindă. Vinovați suntem noi, toți. Uitați-vă la televizor și-i veți vedea pe politicienii care ne-au adus în pragul dezastrului. Criză politică, criză economică, criză medicală, criză… Numai asta știu să producă. Cum e posibil ca orașul-erou Timișoara, de unde a izbucnit Revoluția, să ajungă după 32 de ani de „democrație originală” într-o situație deplorabilă? Un important factor de răspundere spunea recent că: „societatea de mâine va arăta ca școala de azi”. Fără să știe că Educației i s-a oferit 2,5% din PIB pe 2021. Ce fel de libertate și democrație există în societatea noastră când sute de parlamentari votează în turmă cum li se ordonă „de sus”? Cum se poate ca Imnul Secuiesc să fie intonat oricând fără nicio opreliște? O statistică recentă indică faptul că doar 10% dintre maghiarii din Ardeal consideră că țara lor este România. Ce facem, fraților? Ne lăsăm călcați în picioare chiar de toți vizitatorii? Știți că în România există deja 250.000 de chinezi? Și mai vin. Știți că în Italia sunt peste 2.000.000 de români, la muncă, sau la ce mai fac ei pe acolo? Personal, nu cred în proiectul dlui. C. Nistorescu, directorul ziarului „Cotidianul” și nici în spusele dlui. Andrei Marga. Ultimul la întrebarea: Ce ne unește pe noi, românii, răspunde – limba, istoria, locul nașterii, anumite condiții de conviețuire. Numai atât, dom’ profesor? Dar nenorocirile?
Ce crudă și ironică e istoria? De unde nu te aștepți, sare iepurele. Un sapiens plecat „afară” ca să trăiască „ca afară”, întrebat dacă s-ar întoarce acasă a dat un răspuns firesc: „Iubesc România și mâine m-aș întoarce în țară, dacă funcționarul de la ghișeu n-ar mai fi atât de nesimțit cum îl știm”. S-a săturat să se închine la străini ca la îngeri.
Și minunata noastră gimnastă Nadia Comăneci vrea să se întoarcă „acasă”… Deși trăiește în State, e chinuită de dorul de țară. Întrebată de Antena 3 ce mai face, a dat un răspuns zguduitor: „Abia aștept să vin acasă. România pentru mine e acasă, oriunde m-aș afla”. Și Simonei Halep i s-a propus să joace tenis pentru altă țară, a răspuns: „Nu! România e țara mea!”. Nu-l putem neglija nici pe tovarășul care în fața plutonului de execuție a strigat: „Trăiască România!”.
Asta-i povestea și nu pot s-o schimb nicicum. Românii adevărați și-au iubit țara dintotdeauna. Ce le propun? Schimbați imnul național de stat, numiți-l „Trezește-te române!”. Poate se trezesc din comoditatea politică în care ne-au aburit peste trei decenii. În rest e bine. La mulți ani, România!
Prof. Dumitru RUSU
