Într-un spațiu de peste două hectare, Bazarul din Piatra Neamț, de pe strada Muncii, este deschis toată săptămâna. Dar, fără nici un fel de îndoială, sâmbăta și duminica este cel mai aglomerat și cea mai mare animație, mai totdeauna, este în cei 150-200 de mp din spate, în care își vând marfa negustorii de chilipiruri.
Dacă ar avea carte de muncă, mare parte din ei ar putea sta liniștiți la pensie, cu cei 15-25 de ani de vechime în branșă. Unii vin în fiecare zi, alții doar ocazional și o a treia categorie sunt cei care au o meserie de bază și vin aici numai duminica să mai vândă ce-i încurcă prin casă sau ce reușesc să mai strângă din ce vor alții să arunce.
Politică și delicatețuri
Duminică, 30 ianuarie, zi de târg, pe vânt care-ți trece prin oase, totuși, sute de oameni se înghesuie, încă de la primele ore ale dimineții, la marfa aruncată la întâmplare, pe o folie, direct pe pământ. Cum apare câte un întreprinzător, își deschide băierile genții și începe să scoată de acolo tot felul de mărunțișuri, de la cuie, șuruburi, la mici aparate electrocasnice și imediat se formează un grup compact. Curiozitate, vorbărie, înghesuială…
– Ce ai acolo, nea Mihai?
Și nea Mihai își dă căciula rusească pe spate, se scarpină în barbă și arată larg spre marfa expusă:
– Tot ce-ți dorește inima, Fane!
Între negustori și clienții de ocazie deja se leagă prietenii. În timp ce întoarce o șurubelniță pe toate părțile, îl convoacă la o discuție gravă, de politică externă:
– Ce zici, ne băgăm în război cu rușii sau nu?
– Ei, aș! Putin ne face pe toți ruși… Uite de-aia nu trebuia noi să ne încurcăm cu NATO, UE și de astea! Acum, nu știu, om trăi și om vedea!
Nea Mihai, om cu greutate, nu poate fi combătut. Așa că omul își achită șurubelnița și pleacă să caute ceva prin casă de înșurubat.
Cei cu vechime în branșă se adună undeva în dreapta, lângă tarabele acoperite cu marfă fel de fel. Icoane, papuci de casă puțin scofâlciți, câteva cărți de beletristică, unelte de tot felul, un ceas de mână care-ți arată ora și la Londra, piese pentru cine știe ce aparatură electronică așteaptă mușteriii care privesc, întreabă și cumpără ceva de 10 lei sau trec mai departe.
De vreo 3 -4 ani, nea Mitică, un bărbat de vreo 50 de ani, vine în bazar cu tot felul de lucruri, de prin casă, de pe la vecini sau chiar din tomberoane, după cum recunoaște chiar el amuzat. Într-o zi bună vinde de 200-300 de lei, dar are și zile în care scoate așa, de-o pâine și-un salam. Vinde bucuros o râșniță de cafea, cu 20 de lei, chiar în timp ce îmi povestește că are “famelie grea”, vreo 5 guri de hrănit. Căruțaș de meserie, zice el, a cărat lemne și de toate o viață întreagă, pe la țară. Între timp, cum comenzile s-au împuținat s-a reorientat profesional.
Țiganii și TV-ul
O țigăncușă oacheșă mă privește speriată și încearcă să-și ascundă fața după batic: “Să nu mă dai la televizor!”, îmi strigă speriată cu ochii la reportofon… “Nu-i marfa mea. E băietul cela, de colo, s-a dus să bee o cafe. Eu abia acu am ajuns, nu-l cunosc, e vecinul meu!”…
Alți etnici de prin preajmă mă privesc și ei, curioși și neîncrezători. Unul dintre ei încearcă să-și strângă marfa și când îl privesc, o ia la sănătoasa.
– Giorgele, măăă, vino înapoi! Nu e de la poliție doamna! E de la tv… Băă, nu fi prost!
Câțiva puradei râd în pumni și fredonează în urma mea: “Vine poliția, îmi ia toată marfaaa…”
Un mușteriu bucuros își bagă marfa proaspăt cumpărată în sacoșă. A făcut o afacere bună, spune el, că și-a luat o toporișcă numai bună de tăiat oase. În fiecare duminică vine în bazar. Uneori cumpără ceva, alteori trece așa, de amorul artei. Mai schimbă o vorbă cu cineva, mai află ultimele știri din târg, ce se mai vinde, ce se mai cumpără. Cine mai pleacă, cine mai vine în oraș.
De la vlădică la opincă, tot bazaru-i baza!
Vechituri… de la haine, încălțăminte, chei, scule, patine, genți, telefoane, piese de calculator sau televizoare și chiar un ATV, își așteaptă cumpărătorii. Fiecare are în spate o poveste. A fost purtată sau folosită de cineva, iubită pentru un timp, părăsită și uitată într-un colț apoi, ca o amantă, pierdută la primul rid.
De peste 20 de ani, de pe când era bazarul lângă Kaufland, Marius Cătălin Azamfirei, 46 de ani, a devenit cumva emblema locului.
– E și ăsta un mijloc de trai! Se poate trăi chiar bine… îmi spune în timp ce salută un cunoscut: Să trăiești și matale! Multă lume depinde de bazarul ăsta, sunt foarte mulți necăjiți! Foarte mulți, nu aveți idee. Și am văzut și oameni înstăriți, care au bani și tot vin în bazar să vândă ce nu le mai trebuie prin casă. Îți intră în sânge la un moment dat! Sunt oameni care vin numai duminica și sunt ceilalți, din partea cealaltă, care au marfă nouă și plătesc o taxă de 1.000 de lei pe lună sau ceva de genu’. Și noi aici, la vechituri, cu 350 de lei pe lună, cam așa. Dar, să știți că tot ce-i vechi se vinde! Vara e sezonul full time, cum s-ar spune. Atunci vin mulți oameni, avem clienți, cresc vânzările. Iarna-i mai greu, cu frigul, cresc și facturile și oamenii nu prea mai au bani.
– Asta se poate proba?… întreabă un tânăr.
– Da, 1 leu de probat. Acolo unde am priză. Se întoarce din nou spre mine. Duminica vin cei mai mulți, indiferent de sezon. Atunci are lumea timp. Chiar am vorbit și cu doamnele care vând dincolo (la chioșcurile cu marfă nouă din față – n.r.) și au zis că, în timpul săptămânii nu prea vând, nu au clienți. Iar în perioada asta, ianuarie, februarie e greu tare, nu vând mai nimic. De pe la jumătatea lui martie începe să vină lumea, iar anu` ăsta cum Paștele o să cadă în aprilie, iarăși o să fie full, o să vină lume peste lume. Nu prea mai este marfă. Toată lumea care face curățenie, primăvara, lucrurile care nu mai are ce face cu ele sau hainele în loc să le arunce la gunoi, vine și mi le aduce mie să le vând și facem fifty-fifty. Supraviețuim!… Agronom de meserie, Cătălin este mândru de ceea ce face. Este și salariat ca președinte la o asociație de locatari, dar, la cei 46 de ani ai lui, cu doi copii și soție de întreținut, i-a mers buhu` de cel mai bun comerciant din bazar. Toată lumea îl cunoaște, îl salută, îi respectă statutul de om al bazarului. El este cumva piesa de rezistență a târgului. Bazar #rezist, cum ar zice internauții.
De la fier vechi, la vechiturile din bazar
Cu părul alb, sărăcăcios îmbrăcat, mirosind a țuică, față în față cu telefoanele mobile și piesele de calculatoare ale lui Cătălin, își așază meticulos marfa nea Ilie. Este angajat la un depozit de fier vechi, dar toate duminicile și le petrece în bazar.
Își vinde adidașii, ceasul de mână, un storcător de fructe și chiar un șirag de mărgele aruncate pe lângă niște pahare și o chisea de dulceață. Totul la 10 lei bucata. Are și el experiență, dar… spun gurile rele, a rămas singur și banii îi cam dă pe țuică și țigări.
Vieți ce se intersectează în forfota atmosferei de târg. Guri știrbe, zâmbete largi, filozofia omului la răscruce. De toate găsești în bazar. E cumva chintesența existenței unei anumite categorii sociale cu necazurile și bucuriile ei.
Se adună cu toții în moara timpului, privesc peste vechiturile care miros a naftalină și a fier ruginit și apoi, spre seară, își pun viața la loc, în genți și sacoșe și se duc să bea adălmașul.
– Hai, noroc! Ce mai vindem astăzi?
Angela CROITORU
