Dr. Cornelia Săvescu are 32 de ani și este născută în Tecuci (județul Galați). De la începutul lunii noiembrie 2021 a devenit angajata spitalului din Târgu Neamț. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr. T. Popa” Iași, promoția 2014, și-a făcut rezidențiatul la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Sf. Maria” Iași, în perioada 2015-2021 (rezidențiatul incluzând și stagii interspitalicești la Neonatologie – Spitalul „Cuza Vodă” Iași, Neuropsihiatrie Infantilă – Spitalul Socola Iași). Este căsătorită și are un copil, un băiețel de 4 ani.
– La ce vârstă v-ați dat seama că vreți să deveniți medic?
Nu aș putea spune că fac parte din categoria clasică a celor care au știut dintotdeauna ce profesie își doresc să aibă. Așa că în școala generală mi-am dorit să devin profesor de limba și literatura română, având-o drept mentor pe profesoara mea de atunci, cea care a rămas până astăzi unul dintre modelele mele, după care mi-am ghidat drumul în viață, atât în ceea ce privește profesionalismul, puterea de muncă, dar și probitatea morală. Ceea ce a fost o constanță în existența mea, a fost în mod clar dorința și predispoziția de a lucra cu cei mici. La un moment dat am ajuns să fac parte dintr-o echipă pentru un concurs sanitar și de aici lucrurile s-au legat în această direcție.
– De-asta ați ales specialitatea pediatrie și nu altă specialitate medicală?
Atunci când am intrat la facultatea de medicină aveam în minte specialități ca Medicina de Urgență sau Medicina Legală. După ce am făcut în anul V modulul de Pediatrie, pot spune cu certitudine că această specialitate este cea care m-a ales, pentru că nu mi-am mai dorit ulterior să fac nimic altceva. Din punctul meu de vedere este o specialitate complexă, ce necesită pe lângă cunoștințe medicale vaste și o serie de abilități psihoterapeutice pentru a putea gestiona relația cu părintele copilului pe care îl tratezi și pentru a-i putea câștiga încrederea. Satisfacția pe care o ai atunci când un copil aflat anterior în suferință, se externează cu zâmbetul pe buze este incomensurabilă.
– Cum ați ajuns la Spitalul Târgu Neamț?
La Spitalul Târgu Neamț am ajuns pur întâmplător. Am terminat rezidențiatul în luna iunie a anului trecut, eram în așteptarea actelor de la Ministerul Sănătății și, în același timp, în căutarea unui loc de muncă. Mi-au parvenit informațiile postate pe pagina oficială a spitalului, în care se anunța că unitatea sanitară este în căutare de medici, inclusiv pediatri. M-am înscris la examenul pe post, ulterior mi-am început activitatea în Secția de Pediatrie.
“Putem face performanță și în spitalele mai mici”
– Ce anume v-a convins să lucrați la Spitalul Târgu Neamț?
Ceea ce m-a convins să lucrez în această instituție a fost, în primul rând, promptitudinea și disponibilitatea persoanelor din conducere. Am avut parte de tot sprijinul și înțelegerea dumnealor, încă din faza inițială. A existat un dialog fluid, natural de ambele părți, lucru care mi-a dat încredere în existența unei colaborări fructuoase pe termen lung. În altă ordine de idei, deși cei mai mulți dintre noi își proiectează viitorul în spitalele de top ale marilor orașe, am în minte un dicton învățat de la unul din profesorii mei la începutul rezidențiatului – „Omul sfințește locul”. L-am îmbrățișat la începutul drumului meu în Pediatrie și cred în el până astăzi. Cred că putem face performanță și în spitalele mai mici. În ceea ce privește orașul Târgu Neamț, trebuie să recunosc faptul că inconștient exista o conexiune pe care o fac cu orașul meu natal. Așa cum spuneam, sunt născută în Tecuci, un oraș aproape de Dunăre, și mi se pare că orașele mici păstrează până astăzi un farmec aparte, un aer provincial care îți inoculează sentimentul de liniște. Viața nu pare atât de atinsă de tumultul agitației din orașele mari supraaglomerate, unde comunitățile par mai înghețate. E un fel de capsulă a timpului. Referitor la spital, deși este unitate sanitară de grad 4, există dotări pentru diagnosticul și tratamentul pacienților, și mai mult decât atât, există dorința de a evolua și de a face mai mult decât putem face în prezent.
– Cum ați fost primită de colectiv?
Integrarea mea în colectivul secției de pediatrie a fost una firească. Sunt o persoană sociabilă, dornică de a învăța și de a face echipă la locul de muncă, pentru a oferi pacientului cele mai bune condiții de diagnostic și tratament, cu capacitate mare de adaptare. Drept urmare atât doamnele doctor, cât și doamnele asistente „m-au adoptat” și m-au făcut să mă simt în scurt timp „de-a locului”.
– Nu ați fost tentată să profesați în străinătate?
Recunosc faptul că acest gând nu m-a ocolit. Trebuie să avem simțul realității în ceea ce privește imperfecțiunile sistemului medical. Ne găsim, nu de puține ori, în imposibilitatea de a face mai mult pentru pacient, știind că în altă parte a globului lucrurile ar putea sta altfel. Frustrările acumulate în situații ca acestea te fac uneori să vrei să profesezi în locuri în care nu ești limitat de lipsa echipamentelor sau a unor medicamente. În aceeași măsură pot spune că am alergat constant după aceasta himeră – noi cei care rămânem putem schimba lucruri și implicit percepții. Sper, și încă mai cred că o să pot trage linie peste ani și o să pot spune că himera aceasta s-a transformat în ceva palpabil.
“Strădania noastră trebuie dublată de existența divinității”
– Din punctul dv. de vedere care ar fi principalele probleme cu care se confruntă sistemul medical din România, și în general medicii?
Cred că printre principalele probleme din sistemul de sănătate se numără accesul destul de dificil încă la anumite medicamente, tehnici medicale, dar am speranța că acest deficit va fi acoperit în timp. Un alt aspect este educația sanitară a poporului român, la care încă avem deficiențe. Informația ajunge încă greu, în special în mediile defavorizate, în familiile dezorganizate și, în consecință, atunci când ne confruntăm cu pacienți care aparțin acestor zone, actul medical poate fi anevoios.
– Ce calități principale trebuie să aibă un medic?
Consider că printre principalele calități ale unui medic ar trebui să se numere puterea de muncă. Medicina e un domeniu în care formarea profesională e un proces continuu și nu ai voie să îți permiți să obosești. Un alt atribut important este capacitatea de empatie. Suferința copilului este resimțită exponențial de părinte, care trebuie înțeles, consiliat și susținut. Și nu în ultimul rând, cred în faptul că dincolo de tot ce putem întreprinde noi din punct de vedere medical, această strădanie trebuie dublată de existența divinității, Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu). Nu sunt habotnică și nici creștină practicantă prin excelență, dar cred cu tărie că toate eforturile și reușitele noastre terapeutice sunt rezultatul conlucrării științei și factorului divin.
– Ce anume v-a marcat profund ca medic până acum? Ați întâlnit vreun caz care v-a marcat?
Deși nu am încă o experiență atât de vastă în domeniul medical, am întâlnit destule cazuri care m-au marcat profund. În timpul rezidențiatului am lucrat o perioadă destul de lungă în Secția de Oncologie a spitalului de copii. Cazurile de acolo sunt covârșitoare prin definiție, atât prin suferința clară a pacientului, cât și a părinților care îi însoțesc în acest traseu necruțător uneori. Ce mi se pare și mai dramatic în tot acest tablou este discrepanța dintre diagnosticele sfâșietoare și inocența cu care copiii le acceptă. Sunt pacienți care stau luni de zile între pereții aceleași secții, legând prietenii indestructibile cu vecinii de salon și imaginând călătorii către alte zări când vor evada din acest labirint aparent fără sfârșit. Unii nu ajung să o facă niciodată. E nedrept.
A consemnat Ciprian Traian STURZU
