Un război sinistru, crud, nedrept le-a făcut pe femeile din Ucraina să-și ia pruncii în brațe și să apuce drumul pribegiei, în România, Polonia, Republica Moldova, Italia. Oriunde pot să fie (mai) în siguranță. Durere, disperare, familii destrămate și mai ales nesiguranța zilei de mâine. Aceste femei au încă puterea să zâmbească, cu ochii în lacrimi și se agață de speranța că totul se va termina în curând. În urma lor au rămas bătrânii și bărbații lor. Bărbați care încearcă să-și apere casele cu ce au la îndemână, pornind de la clasicul cocktail Molotov. Au mers kilometri întregi pe jos, până la granița cu România, pentru că toate drumurile către punctele de frontieră sunt ocupate de cozi interminabile, pe zeci de kilometri. Un adevărat maraton al disperării…
“Nu ar trebui nimeni, niciodată, să treacă prin așa ceva!”
Livia Marinela Nicolae, directoarea Colegiului Tehnic “Gheorghe Cartianu” din Piatra Neamț, este gazda celor 42 de refugiați aflați în tranzit prin România, care doresc să ajungă în Polonia și Italia. Sunt aici 23 de copii, de la 2 luni la 16 ani și o bunică de 83 de ani, care abia poate vorbi printre lacrimi și care nu contenește să mulțumească tuturor și lui Dumnezeu.
“Le-am asigurat camere suficient de decente, cu apă caldă, căldură, cu baie în fiecare cameră. Acum am făcut chetă, liste și îi aprovizionăm cu tot ce le mai trebuie, șampon, absorbante, pastă de dinți, medicamente de strictă necesitate. Din donații de la oameni de suflet. Autoritățile le-au adus pachete cu hrană rece și apă. Ne-au luat așa cumva, în forță, foarte repede, peste noapte. Ei au ajuns la ora 1:00 azi noapte (26 spre 27 februarie – n.r.). Știu că la nivel de județ, prin Comandamentul pentru Situații de Urgență, sunt toate pregătite, dar până atunci, până ce vin autoritățile ne organizăm noi, cum putem, din omenie. Domnul de la restaurantul Andreea de peste drum le va oferi o masă caldă, că e altceva să mănânci un sandviș rece și domnul a fost foarte drăguț și săritor. Este dureros, este… de nedescris. Ți se sfâșie inima când vezi copii de două luni și oameni în vârstă care în loc să-și trăiască bătrânețea liniștiți și să-și vadă de problemele lor de sănătate, ei trebuie să plece în pribegie, în locuri neștiute, să întâlnească oameni străini, care nu vorbesc aceeași limbă cu ei, este foarte greu și dureros! Nu ar trebui nimeni, niciodată, să treacă prin așa ceva!… “, spune Livia Nicolae, directoarea instituției, o femeie obișnuită cu responsabilitățile, copleșită de durerea acestor oameni dezrădăcinați.
Elevi din Republica Moldova care învață aici și sunt cazați în cămin au fost translatori pentru români și ucrainieni, s-au implicat trup și suflet să ajute cu tot ce au putut. Mihaela Liciman, o fată cu un suflet mare, a alergat mereu de la o cameră la alta, la magazinele din apropiere pentru a le aduce ce aveau nevoie. Ea și Vadim Palanciuc au fost și translatorii noștri în această incursiune de suflet printre refugiați.
Au lăsat animalele libere prin curte, să supraviețuiască cum vor putea…
Galina are 32 de ani, este din Cernăuți, este profesoară la un gimnaziu și a fugit din calea prăpădului împreună cu bunica de 83 de ani, cei doi copii de 4 și 7 ani și cu o soră a ei. Și-a lăsat acasă, în țară, tatăl, unchiul și o mătușă. Soțul a rămas să lupte în forțele de rezistență locală. Femeia povestește plângând că au plecat așa cum erau îmbrăcați, au luat doar câte ceva de prin frigider. Aveau câteva păsări și alte animale pe lângă casă, le-au dat drumul prin curte, să supraviețuiască cum vor putea și au plecat la drum. La început, câțiva kilometri au mers cu un autobuz, apoi li s-a cerut 1.500 de euro, pentru a merge cu o mașină și nu aveau acești bani. Așa că au mers pe jos mai bine de 7 km până la granița cu România. Spune că oricum, în Ucraina, imediat ce a început războiul, carburanții, mâncarea, lucrurile de strictă necesitate s-au scumpit deodată, de 3- 4 ori față de cât erau înainte, așa că, dacă ar fi rămas, chiar dacă nu ajungeau bombardierele rusești în Cernăuți, nu mai puteau trăi. Unul dintre copii are dizabilități și i-a fost foarte greu să plece la drum cu el, dar nu a avut încotro. Galina este foarte impresionată de omenia românilor, de modul în care au fost primiți, cu brațele deschise. În Ucraina au stat 3 ore într-o clădire în care era curent puternic și foarte frig și nimeni nu i-a întrebat dacă au nevoie de o cană cu apă. În România au fost primiți cu ceai cald, cu mâncare și au fost preluați și transportați cu autocarele, nimeni nu i-a întrebat nimic de bani. Bunica ei izbucnește în plâns, spune că Dumnezeu e mare și îi vede pe români! Vor să ajungă în Polonia unde mama Galinei muncește.
Sora Galinei, Marina, are 24 de ani și-a lăsat soțul în urmă și a plecat. Lucra la Primăria din Cernăuți ca funcționară, își luase concediu chiar înainte de a începe războiul și speră că nu-și va pierde locul de muncă și că se va putea întoarce cât de curând. Din cauza frigului în care au așteptat ore întregi în vama ucrainiană, băiețelul ei de 5 ani s-a îmbolnăvit și pentru că făcuse febră mare, directoarea de la “Cartianu” a chemat o salvare cu medic pentru a-l consulta pe micuț. Medicamentele de primă necesitate deja îi fuseseră aduse, însă copilul nu se simțea bine.
O altă Marina, tot din Cernăuți, s-a căsătorit când era încă o copilă, iar acum, la numai 29 de ani, are două fete de 16 și 12 ani, pe care le-a luat cu ea, și-a lăsat în urmă părinții și soțul. Era casnică, iar soțul se ocupa de o mică afacere cu fructe. Acum bărbatul s-a înrolat într-o grupare de apărare locală și mai țin legătura doar telefonic, asta atâta timp cât mai funcționează releele de telecomunicații. Povestește cum oamenii nu vroiau să creadă că va fi război și încercau să trăiască, în continuare o viață normală. Au încercat să vină cu o mașină, dar cei care încercau să călătorească astfel pierdeau câte 2-3 zile în tot felul de ambuteiaje în trafic și în special la cozile formate în zona graniței. Încearcă să privească cu optimism totul, speră să se termine cât de curând și să se poată întoarce acasă, dar mai ales se agață cu disperare de gândul că vor mai avea la ce se întoarce, că vor mai avea o casă și familie. Ocolește cuvântul război… Și ea povestește, ca și sora ei, cât de uimiți au fost că, de îndată ce au trecut în România, au fost întâmpinați de români, oameni simpli, care îi întrebau de ce au nevoie, cum îi pot ajuta și de faptul că autoritățile i-au preluat imediat și i-au îmbarcat în autocare. Marina spune că singurul lucru pe care și-l mai dorește acum și pentru care se roagă este să se termine acest război. E gândul cu care adoarme seara și cu care se trezește dimineața.
Kievul sub bombardament: oamenii se încăpățânau să trăiască normal
Alina Krivaschipovna are 42 de ani, avea o viață bună în Kiev, unde conducea o afacere prosperă cu cosmetice, avea familie, prieteni, se bucura de fiecare zi. Pe 24 februarie, înainte de ivirea zorilor, pe la ora 4:00, au trezit-o zgomotul bombelor și luminile ciudate. Și-a luat copilul și documentele și a fugit în subsolul blocului unde a stat câteva ore, până ce lucrurile s-au liniștit. După ceva timp a văzut oamenii plecând către serviciu, unii ieșind la balcon să-și bea cafeaua și deodată un alt zgomot asurzitor i-a făcut pe toți să încremenească de spaimă. Chiar dacă era clar că erau bombardați, oamenilor încă nu le venea să creadă, încercau cu înverșunare să-și continue viața. Pe deasupra aeroportului din apropierea casei sale, a văzut un avion rusesc din care au fost parașutați cam 600 de soldați ruși. Toate informațiile ajung greu și distorsionate la oameni, cea mai sigură sursă de comunicație au rămas telefoanele mobile, prietenii și rudele se anunță reciproc ce mai află. Dar și telefonia mobilă este perturbată, ca și semnalul TV sau internetul care se mai întrerup. Autoritățile încearcă din răsputeri să le mențină oamenilor moralul ridicat, se dau foarte puține informații reale despre război. A aflat despre bombardarea unui bloc de locuințe din Kiev de la o prietenă. Cunoștințe de-ale ei au avut curajul și simplitatea de a-i lua la întrebări pe soldații ruși: Cine v-a trimis aici? Ce vreți voi să faceți? Și aceștia, cei mai mulți, tineri, în jur de 20 de ani, au răspuns că ei nici măcar nu știau unde sunt trimiși până ce nu au ajuns la destinație. Nu știu ce trebuie să facă, așteaptă ordine. Alina și-a luat copilul, a înghesuit în două geamantane ce i-a picat la îndemână și a plecat cu banii pe care-i avea în casă. Două zile a durat drumul până la granița României. A mers un timp cu o mașină, apoi pe jos. Pe drum întâlnea oameni dezorientați, nimeni nu știa ce se întâmplă, fiecare încerca să ajungă într-o altă țară unde au rude care i-ar putea primi. Soldații ucrainieni au început să distrugă drumurile principale de acces către Kiev și podurile pentru a nu permite armatei rusești să intre în oraș. Bărbații în putere sunt chemați să intre într-un fel de grup de rezistență civilă, să lupte alături de soldați. Însă puțini dintre ei primesc arme, li s-a spus să facă coktailuri Molotov cu care să apere orașul.
Alina spune că a văzut tancuri rusești abandonate pe drumuri și că aceștia merg până li se termină combustibilul și apoi pur și simplu le abandonează acolo. Ea nu a văzut și nu a auzit ca soldații ruși să fi atacat civili. Dar, o clădire a unei agenții de ține de Ministerul Afacerilor de Externe, ascunsă cumva între blocurile de locuit din Kiev a fost bombardată și ea se întreabă de unde au știut rușii exact că se afla acolo, dacă era un mare secret și ea a aflat abia atunci despre ce clădire era vorba. Nimeni nu era pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple. În primele ore ale conflictului, nimeni nu spunea nimic, la știri era tăcere, toate informațiile se transmiteau de la om la om. Abia după două zile au început să vină informații pe canalele de știri de la radio. La început, oamenii au încercat să nu-și piardă speranța și se încurajau unii pe alții, spunându-și că nu este de fapt război și că totul se va termina repede. Când au început să fie bombardate localitățile de la granița cu Rusia, ucrainienii au început să fugă către nord și centru, apoi au realizat că, într-adevăr, era război și că nicăieri în țară nu mai sunt în siguranță și a început pribegia. Sirenele anunțau că urmează bombardamente și oamenilor li se spunea să se adăpostească. Toți își doreau să ajungă cât mai repede într-o altă țară, în siguranță.
Și-a lăsat mama într-un alt oraș ucrainian, a lăsat în urmă casa, afacerea. Prima noapte a petrecut-o într-o pădure, la o zi de mers până la granița cu România. Mirko, băiețelul ei, are 10 ani și pentru prima dată în viața lui, a început să se joace de-a războiul. Micuțul a luat totul ca pe o aventură și continuă să râdă și să se bucure cu inocență. El a luat o creangă de copac și i-a spus mamei sale că va face o armă din ea și să nu-i fie frică, dacă vin soldații ruși, el o va apăra.
Ce să-i spui unui om bolnav?!
În zorii zilei, i-au trezit bombardierele rusești care zburau pe deasupra și toți oamenii care se adăpostiseră acolo au intrat în panică. Se uitau încotro să o apuce, unde să se ascundă. Alina a văzut în zonă un sanatoriu și a mers acolo, cerând adăpost. Un bărbat care asigura paza acelui loc i-a răspuns că nu o poate ajuta, pentru că nu era pacientă a acelui sanatoriu și că trebuie să plece.
La granița din Ucraina a ajuns pe jos, flămândă, obosită, descurajată. Băiețelul ei era singurul care-i mai ridica moralul și-i spunea mereu că o să fie bine și că el va avea grijă de ea. Cozile se întindeau pe kilometri întregi către frontieră, de parcă toată lumea ar fi vrut să plece în același timp.
Au stat mai bine de 10 ore la vama din Ucraina, apoi când au intrat în România totul s-a derulat pe repede înainte. Au fost preluați și îmbarcați în autocar către Piatra Neamț, li s-au dat pachete cu mâncare, apă și alte lucruri de strictă necesitate. De aici, are de gând să meargă în Italia, unde are rude care o pot ajuta. Nu știe ce va face acolo, dacă își va găsi un loc de muncă, dacă copilul ei va putea merge la școală. Știe doar că vor fi în siguranță, departe de război. Speră ca acest conflict armat să nu dureze mai mult de o lună, oricum nu se va întoarce până ce bombardamentele nu vor înceta. Iar când se va întoarce nu știe cum își va relua viața, ce va mai avea, ce va mai fi…
Nu-și poate închipui cum ar mai putea trăi alături de ruși! Alina spune că nu l-ar putea privi pe președintele Putin în ochi și că nici măcar nu ar putea să-i vorbească: “Ce să-i spui unui om bolnav?!”, întreabă ea cu simplitate. (Angela CROITORU)
