„Cel mai mare dușman al unui popor e cea mai apropiată supraputere” – Nicolae IORGA
Nu cred că e momentul acum să analizăm dacă Ucraina ne-a fost un bun vecin de-a lungul istoriei. Mai ales acum când Putin a dat foc Europei cu jucăriile lui infernale și când drama poporului ucrainean e în plină desfășurare. Dacă doriți să descâlciți ițele încâlcite ale acestui război ce pare „o răfuială de familie”, puneți mâna pe o carte de istorie adevărată și citiți ce și cum. Nu vă lăsați manipulați, păcăliți de propagandiștii de la televiziunea publică din Maica Rusia, numită „Pervîi Kanal” care și acum susține că „Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni”. (Sursa: „Rusia o ecuație complicată”, carte semnată de Armand Goșu, Ed. Polirom, 2021). Numai așa veți afla ce imperii „au mușcat” din pământurile vecinilor. Să începem cu o insuliță de 17 hectare, cu o bună poziție strategică, Insula Șerpilor.
„Un petic pe hartă”, insula discordiei
A fost frecvent menționată în scrierile grecilor antici sub denumirea de Leuce (Leuke), aici fiind construit un templu lui Achile, eroul din războiul troian, pomenit de „Iliada” lui Homer. Din păcate, prea puțin s-a păstrat din acest edificiu. Marinarii care au trecut pe aici au folosit blocurile de piatră la tot felul de construcții. Numele de „Insula Șerpilor” a fost, se pare, atribuit în secolul al XIV-lea de către marinarii genovezi datorită numărului mare de reptile pe care le-au găsit în rezervoarele de apă ale vechiului templu grecesc. Era un fel de șarpe de apă care ajungea până la 2 metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această specie de reptilă a pierit din cauza anexelor militare făcute de cei care au bântuit pe aici. Insula a fost descrisă de Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis (Constanța), de istoricul grec Strabon și de geograful Ptolemeu. Nu are apă potabilă, nu are vegetație, e o stâncă „pleșuvă”. Unul dintre motivele pentru care acest petic arid nu poate asigura în mod independent viața. Asta nu înseamnă că n-a fost curtată de curioși, atrași de poziția sa strategică. Cum Marele Urs a ieșit din hibernare și vrea, și asta, și aia, și aialaltă, a ajuns și în Insula prezentată.
Politica forței
Din punct de vedere a apartenenței sale teritoriale, Insula Șerpilor a urmat, de regulă, soarta gurilor Dunării. Într-un studiu realizat de prof. Aurelian Teodorescu se arată că, în timpul lui Mircea cel Bătrân, puterea domnitorului s-a întins de-a lungul ambelor maluri ale Dunării, până la gurile acesteia și pe coastele Mării Negre, inclusiv Insula Șerpilor. De asemenea, din unele cronici care redau raporturile lui Ștefan cel Mare cu unele colonii grecești situate pe coastele Mării Negre, reiese că această parte a mării era un „lac moldovenesc”, domnitorul stăpânind și insula. De foarte multe ori, domnitorul a capturat în dreptul insulei vase ce duceau în robie tineri genovezi și avuții prădate de turci la Caffa. Din nefericire, în secolele care au urmat, Insula Șerpilor a devenit, ca și alte teritorii românești, obiect de dispută între marile puteri. Rusia țaristă s-a făcut remarcată prin efortul de a prelua controlul, politica forței mergând până la perioada sovietică. După răzvoiul ruso-turc din anii 1806-1812, prin pacea de la București, muscalii ne-au luat Basarabia și Insula Șerpilor, deși instrucțiunile erau clare, insulele dunărene nu intrau în clauzele păcii. Dar cine să se pună cu țarul Alexandru? Noi, românii? Noi n-am știut niciodată ce vrem. Și, din nou, am fost înșelați. Expansionismul rusesc a apărut odată cu epoca țarilor înfumurați și autoritari. Rusia țaristă s-a făcut remarcată prin eforturile de a prelua controlul, politica forței mergând până în perioada sovietică.
Punctul culminant a fost atins la 23 mai 1948, când la presiunea Moscovei, Insula Șerpilor a trecut în jurisdicția URSS, pe baza unui simplu proces-verbal, act care însă contravenea tuturor tratatelor de drept internațional. Pomenitul petec de hârtie era semnat de către Nikolai P. Sutov, prim secretar al Ambasadei URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar. Cârcotașii spun că la tărășenia descrisă, un rol deosebit l-a jucat și Ana Pauker, ministru de externe al României. Băşcălioșii o numeau „papagalul rușilor”. Paradoxal, procesul-verbal a fost secret, n-a fost cunoscut de autoritățile române. Miroase a trădare? Ce, primul secretar Ghiță Dej n-a promis lui Hrușciov o vilă pe malul Lacului de la Bicaz? Noroc că s-au certat. Cedarea insulei fiind secretă, în 1949 are loc un incident armat, militarii sovietici veniți să ia „moștenirea” în primire au fost contrați de soldații români ce o păzeau. S-a lăsat cu arestări. Care este adevărul? „Actul nu a fost nici măcar ratificat de parlamentele celor două țări și nicio lege românească sau sovietică nu s-a adoptat privind traseul frontierei și statutul Insulei Șerpilor”. (Sursă – Insula discordiei, autor: Ovidiu Amălinei).
Trădare sau prudență
În dorința de a evita tensiuni ce ar fi compromis șansele de a intra în NATO și Uniunea Europeană, România a renunțat la disputele teritoriale. Hopaaa! Ați auzit? Ce galantoni suntem! La 3 mai 1997, România a cedat Insula Şerpilor, prin tratatul bilateral încheiat cu Ucraina, statului condus astăzi de bătăiosul Zelenski, deși era vorba de o fostă proprietate românească, anexată fără o bază legală de Uniunea Sovietivă. Partea română a susținut permanent că Insula Șerpilor nu este decât o simplă stâncă aflată în zona prin care urmează să treacă frontiera maritimă dintre România și Ucraina. Tratatul cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre cele două țări au fost semnate la Kiev de către miniștrii de externe (Adrian Severin pentru partea română). Cei doi președinți au semnat tratatul de la Neptun, pe 2 iunie 1997, iar la 14 iulie, același an, a apărut Legea 129 de ratificare a…” (Sursa – Revista Historia, din februarie 2022). Astfel, în 1997 pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți din teritoriul național, fără a fi amenințat cu agresiunea (cum a fost cazul în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin. Cum și-au permis cei doi actanți, președintele Constantinescu și ministrul de externe Severin să ofere vecinilor teritorii naționale fără să consulte Parlamentul și poporul e greu de înțeles. Unii dintre noi spun că prostia lor a fost cosmică. Aveau dreptate? Mircea Eliade când îi critica dur pe politicienii români într-un articol în ziarul „Vremea” scria: „oamenii ajunși la conducerea țării sunt invalizi, nu mai văd, nu mai aud, au pierdut instinctul statal” (Sursa – Ziarul de Iași). Și astăzi sunt la fel?
La instanțele internaționale
Când a început să se „gavarească” cu glas tare despre platoul continental al Mării Negre, bogat în resurse naturale (petrol, gaze), spiritele s-au aprins din nou. Românii au apelat la Curtea Internațională de la Haga. „În cele 24 runde de negocieri, nu s-a ajuns la niciun rezultat. Adversarii noștri s-au ținut tare, au menționat că pe insulă se va deschide… o filială a băncii ucrainene Aval… Până în 2006 ar urma să fie realizate proiecte de prospecțiune de gaze și petrol, zone amenajate de pescuit” și tot așa. (Sursa – „Umbra Moscovei în istoria Ucrainei”, Revista Historia). Litigiul a fost soluționat după mulți ani de Curtea Internațională de la Haga care a dat României 80% (mai precis 79,34%) din platforma continentală, iar Ucrainei 20,66%. Lentoarea românească și-a spus cuvântul din nou. N-au mișcat un deget pentru a pune în practică dreptul câștigat în instanță. Au făcut-o rușii țarului roșu, Putin, „strângătorul de pământuri”. Două nave de război, „Moscova” și „Vasilii Bikov” au atacat Insula Șerpilor apărată de 13 grăniceri ucraineni. Pentru că unul din ucraineni i-a drăcuit puțin pe ruși s-a ordonat „Foc!”. Ucrainenii au ajuns „eroi post-mortem”, prin voința președintelui Zelenski. Legat de acest incident ruso-ucrainean mai există și alte scenarii. Ucrainenii atacați ar fi fost 82 și trăiesc și astăzi, bine mersi. Basme de război. Vrăjeli.
Și uite așa, „stânca” scoasă din Pontul Euxin la suprafață de către Poseidon, la rugămintea zeiței Thetis, pentru fiul ei, a ajuns din nou sub cizma bravului soldat rus, Ivan. După cinci ani de zile, de procese și tracasări avocățești, am câștigat 9.700 km2 din platoul continental al Mării Negre, iar adversarii noștri 2.300 km2. Cum am folosit suprafața oferită de Curtea Internațională de Justiție de la Haga? Ca niște perdanți. Cine-i vinovat? Nimeni n-a fost impresionat de faptul că grecii au numit insula discordiei „fidonisi”, rușii – „zmeinoi ostrov”, iar turcii „ilan adassi”. Toți au considerat-o o stâncă în bătaia valurilor. Maica Rusia, care livrează 40% din gazele Europei și 10% din petrol, a înțeles perfect importanța platoului continental al Mării Negre: a aplicat politica faptului împlinit. I-a alungat pe ucraineni și s-a pus stăpân. Când rusul pune mâna pe ceva, adio! Dasfidania, tovarasci! Și mai e ceva: rușii au fost imperiali de pe vremea țarilor. Și acum se vor imperiali, dar pentru asta au nevoie de Ucraina. De aceea vor s-o elibereze de sub „drogați și naziști”. Fără includerea Ucrainei în cazarma rusească, Rusia e mai mult euro-asiatică. Nu face impresie bună. Ar mai fi o soluție, să ceară Alaska înapoi de la yankei. În fond, nebunia nu are naționalitate. Federația Rusă nu merită să trăiască în secolul XXI. E cea mai mare țară din lume și tot mai vrea pământ. A intrat cu tancul în toți vecinii. A rămas ultimul imperiu cu gândire de Ev Mediu. Acaparează prin forță brutală tot ce-i iese în cale. Vezi, Insula Șerpilor pe care flutură steagul Rusiei, victorios. Nu acceptă vocabula „invazie”, e de acord cu formularea „operațiune specială pentru salvarea păcii”. Câtă fățărnicie! (Prof. Dumitru RUSU)
