Anticar de Piatra

În copilărie mi se părea că anticar, anticariat sună misterios. Îmi imaginam un bătrân cu barbă și favoriți lungi, cărunt și serios, cu o jiletcă încheiată în doi nasturi și neapărat un ceas de aur cu lanț în buzunar. Și poveștile lui îmi sunau deja în urechi, fermecătoare și pline de suspans. Povești cu învățăminte ca fabulele lui Anton Pann.

După 15 ani la catedra de matematică

În cel mai vechi anticariat al orașului, situate într-un spațiu al Casei de Cultură din Piatra Neamț, am întâlnit un alt fel de anticar decât cel din imaginația mea de copil, profesorul de matematică Dan Constantinescu. O figură ca de icoană, un bărbat trecut de 60 de ani care ascultă Ceaikovski la un pick-up vechi, dar bine întreținut. Un om care pare personificarea răbdării, îmbrăcat modest, în nuanțe de gri, cu o căciulă îndesată până peste sprâncenele de sub care te scrutează viu doi ochi albaștri cu sclipiri inteligente. Întreaga sa înfățișare pare ruptă cumva din timp, întreaga atmosferă a anticariatului său te teleportează undeva în anii 1975-1980.

Îmi poveștește cum o doamnă profesoară Buium a fost cea care, prin ’99-2000, i-a dat ideea de a-și deschide un anticariat și cum i-a surâs gândul acesta de a se dedica cărților, după 15 ani la catedră.

“Lumea, când aude că sunt profesor, și mă vede aici înconjurat de cărți, își imaginează că predau literatură. Nu, sunt profesor de matematică”, își începe povestea, domnul Dan. “Avem tot felul de mărunțișuri aici, baza sunt cărțile, cam 70-80%. Dar și medalii, monezi, plăci de vinil, bibelouri, câteva tablouri de-ale lui Trăistariu. Funcționăm după același principiu cu second-hand-urile. O parte din obiecte sunt donate, o parte le plătim, în funcție de cum negociem cu fiecare. Unele le plătesc înainte, altele, dacă sunt mai scumpe, după vânzare”.

Obiectele cele mai căutate sunt tot cele vechi, fără prea mare valoare pecuniară, dar cu valoare sentimentală, cum sunt părți din uniformele de pionier sau din costume naționale, pentru că întregi nu prea se mai găsesc din cele folosite, pe vremuri, înainte de revoluție. Ceea ce te izbește din clipa în care intri din holul garnisit cu cărți vechi și uzate este intimitatea și sentimentul de relaxare. Totul respiră o atmosferă boemă și profund poetică. Te aștepți să apară de după un teanc de cărți un actor recitând fragmente din Shakespeare, un poet ori un pictor cu pipa în colțul gurii explicându-ți cât de bine și frumos se trăia pe vremea lui “Ceașcă”. Că semnai condica, leafa mergea, timpul trecea. Toată lumea avea servici, toată lumea primea casă imediat ce-și punea pirostriile.

Scumpul Mao Zedong

Tresar când dintre rafturi un bărbat la vreo 50 de ani începe să vorbească, ușor răgușit: “Aceeași oameni vin mereu, ar trebui să deschideți o condică aici. Și să ne tăiați ore când nu venim!”. Și se întoarce la cartea pe care o răsfoia. “Puneți-mi astea deoparte” și răstoarnă pe masă vreo 7-8 cărți. “Și astea două și trec eu peste vreo juma de oră”…

Un pensionar se interesează de Eliade – “Istoria religiilor”… “Am avut Eliade, ediția Opere complete. Ieri a venit cineva, mai am numai Aspecte ale mitului, dacă vă interesează. În rest le-am dat pe toate”.

Mă plimb printre rafturi și observ că marea majoritate a cărților au prețuri modice, un leu, 3 lei, cele mai scumpe sunt dicționarele – 35-50 de lei.

“Sunt căutate cărțile cu Ceaușescu. Cărțile cu și despre dictatori. Probabil fascinează… Am dat cărți cu Ceaușescu tot așa cu 3-4 lei. Dar Mao Zedong l-am dat cu 50 de lei. Sunt și obiecte foarte scumpe, dar acelea nu ajung în anticariat. Colecționarii nu vin aici, ei își caută pe internet. Așa, ca obiecte mai scumpe, am niște tablouri de-ale lui Trăistariu, la 70-80 de lei. La cele scumpe îți trebuie factură, act de proveniență, îți trebuie o mulțime de documente. Nu prea îmi bat capul eu cu așa ceva”, revine la destăinuirile sale anticarul.

Mai aflu că cel mai ușor se dau cărțile tehnice, cărțile despre cum să repari ceva, cele de rețete culinare, cele de dezvoltare personală, mai vechi, scrise de autori cunoscuți și marii clasici ai literaturii române. Aceia dispar și apar pe rafturi cel mai frecvent. Unele volume se dau, altele vin de la alții. Care nu mai au loc în casă pentru ele. Interesant este că și elevii sunt clienți fideli ai anticariatului, cei de gimnaziu și mai ales liceenii. Ei caută cărți pentru școală, dar și volume despre care au auzit și nu le găsesc în librării.

Să fie vechi și… de suflet!

Anticariatul din Piatra Neamț, din Casa de Cultură,  supraviețuiește cu un volum de vânzări de 2.500-3.000 de lei lunar și cu vreo 40-50 de clienți fideli. Unii dintre ei fac schimb pe schimb, adică aduc o carte și vor o alta în loc. Singurii care se ocupă de tot ce înseamnă marfă și hârtii sunt soții Constantinescu. Marea majoritate a clienților sunt bărbați, cam 80% dintre ei. Nu-i deranjează mirosul de carte veche și praful care se depune pe filele lor. Îi interesează conținutul și faptul că sunt accesibile ca preț. Operele de artă ajung mai rar aici și de obicei atunci când cineva moare, rudele preiau apartamentul cu tot ce e în el și decid că picturile sunt prea vechi și vor să le înlocuiască cu ceva modern, mai nou. Anticariatul este locul în care valoarea este dată de vechime și de veleitățile sufletești. Cei care își doresc să-și amintească cum era pe vremuri, ce se citea, cum se trăia, cum se desfătau foștii boieri deveniți proletari peste noapte, cu lecturi la fapt de seară, pe ascuns, găsesc aici atmosfera potrivită. Anticariatul s-a deschis mai întâi lângă fosta baie comunală a orașului. A supraviețuit acolo 5 ani, după care s-a mutat la Casa Învățătorului de unde a venit, după alți 5 ani, în centru, în clădirea casei de cultură. Și aici face vechime, de mai bine de 12 ani. ”Firma” de afară, care are rolul de a semnaliza anticariatul, un fel de  panou de carton, scris de mână, cu litere inegale, respiră același aer de boem rebel, îndrăgostit iremediabil de cultură.

“Mai aveți volumele acelea din Eminescu, pe care am pus ochii acum două săptămâni?”

“Îmi pare rău le-am dat! Eminescu nu stă la noi…”

Și cu această idee, că “Eminescu nu stă la noi” ies pe holul plin de cărți vechi și mă ajung din urmă notele din “Frumoasa morăriță”, a lui Schubert, în timp ce mă înghite tumultul orașului modern. (Angela CROITORU)