Înspre apusul anilor 70, când cenzura comunistă devenea tot mai prezentă în formarea oamenilor zilelor noastre (OZN), cei de la Phoenix erau trimiși să-și caute izvorul inspirației în folclorul autentic, comuniștii de la cultură fiind ferm convinși că-și vor rupe neuronii capului în căutarea a ceva ce nu concepeau că e posibil. Cu pletele-n vânt și chitara-n spate, Nicu Covaci și compania au coborât în simplitatea dezarmantă a expresiei folclorice din Banat, pentru ca mai apoi să inunde urechile interne ale Republicii Socialiste România cu piese care se ascultă cu mare plăcere și azi, alături de muzica trupelor de legendă din lume. Au plecat în vest lăsându-ne Mica Țiganiadă, Sârba-n căruță, Andri Popa, Jocul și Cantafabule, ca să revină după 89 cu o muzică mai coaptă și bine rumenită, care sună la fel de bine, condimentată de un „Țăndărică“ mereu verde și-un Many Neumann încântător de nebun.
Peste câteva decenii, în plină adolescență a industriei muzicale de la noi, coborau în București, din deja celebrul Chișinău-București, Zdob și Zdub. Fără strămoși ancorați în valorile gintei latine, ba chiar cu accent pregnant de rus adaptat de nevoie la limbă română, acești băieți s-au lansat spre creierii iubitorilor de muzică bună cu teme extrase din folclorul autentic de peste Prut, puse pe un schelet de rock alternativ și care s-au potrivit mănușă, lucru oarecum firesc, dacă e să ne luăm după teoria muzicală. Pentru cei cu urechi și cu ceva între ele, se profila un adevăr pe care-l refuzăm cu cerbicie: a fost nevoie de un Roman Iagupov , născut și venit din Volgograd, să ne arate ce bogăție avem în odaia cu zestre a culturii naționale. Spre deosebire de cei de la noi, care caută încă piatra filosofală prin fișierele cu mp3 și efecte sonore menite să-ți trezească scărpinatul pe timpan, moldovenii pomeniți, ca să fim politically corecți, au dat ritmului valoarea meritată, adică de prim element perceput când e vorba de muzică. Realitatea este că acesta vinde și dacă ne uităm în urmă,cel al „Dragostei din tei“( trupa O-zone, tot de la Chișinău) a rupt topurile din toată lumea, piesa fiind fredonată cu voioșie înclusiv și la antipozi.
După „amenințarea“ celor de la Zdob și Zdub cu „Moldovenii s-au născut“– un veritabil imn pentru cei de pe ambele maluri ale Prutului – a venit acest … „Trenuleț“ cu care au aruncat în aer publicul prezent la Eurovision-ul torinez, fie în sală, fie din fața televizoarelor. Cum evenimentul s-a dat în stambă în ultimile decenii cu o vădită tentă politică, moldovenii s-au conformat. Vreți politică? Luați de aici! Și ne-au dat să ne treacă de toate cele, cucerind publicul, dar nu și „specialiștiׅ“, care trebuiau să dea titlul Ucrainei. În total acord cu remarca lui Dan Negru, băieții au dovedit că sunt purtători legitimi de testicule, nesfiindu-se să dea o palmă celor ce încă nu cred în unirea sufletească a vorbitorilor de limba română. Cine a făcut asta? O trupă formată de un rus. Comentarii?
Mă întreb, nu neapărat pentru un prieten, ce-ar fi fost dacă Zdob și Zdub reprezentau România la Eurovision? E nevoie de „Llamame- uri“ ca să cântăm dragostea? Nu cred. Dar m-am convins de impotența celor ce se ocupă de secțiunea asta, care se laudă nevoie mare cu accederea în finală după o pauză de câțiva ani. Cum naiba, ditamai televiziune publică „vinzi“ artiști care încă descuie ușa cu cheia sol și fac risipă de fond de ten, gel și lac de unghii în speranța atingerii performanței femeii cu barbă. Era și 1000% legitim să-i avem pe cei de la Zdob și Zdub ca reprezentanți la acest eveniment, pentru că, să nu uităm, în piața românească,oriunde apar se bucură de succes. Așa că, doamnă Marciuc și toți cei ce vă ocupați de Eurovision România, căutați albumul „450 de oi“ al aceleași trupe, scris după o excursie în Făgăraș și faceți o comparație cu traseul artistic al tânărului trimis de un juriu „competent“ și mioritic să ne „Llamamem“ pe scena din Torino. Atât.
Pe mai încolo.
G.D. Pătrăceanu
