După 81 de ani și câteva zile, Valentin Uritescu ne-a părăsit. A lăsat în urmă roluri memorabile, în teatru și film. A jucat 13 ani pe scena Teatrului Tineretului și a mărturisit că au fost cei mai frumoși ani ai săi.

Un interviu mai vechi din arhiva Mesagerului de Neamț este, credem potrivit, ca să ni-l amintim  așa cum a fost el, un om simplu, fără fițe, dar un actor complet. Înainte, însă, un pasaj dintr-un interviu cu Liviu Timuș, actor și fost director al TT, unde vorbește despre cum a ajuns să dea la actorie și cum l-a ajutat Uri: ”. „Uritescu m-a întrebat dacă pot să fac ce face el. S-a așezat în patru labe și a început să recite «După melci» de Ion Barbu. Când am văzut un om în toată firea cum se prostește pe jos, cum se joacă cu o vietate imaginară, cu lacrimi în ochi, mi-a luat mințile. Am făcut și eu ca el. Mi-a zis: «Băiete, tu teatru trebuie să faci»

Valentin Uritescu, artistul sentimental

Un personaj pe care nu ai cum să nu-l simpatizezi, Valentin Uritescu, actorul de comedie, dar şi de dramă, iubit de toţi românii, a revenit în Piatra-Neamţ, oraşul tinereţii sale artistice. Reîntîlnirea cu prietenii, foarte mulţii prieteni, de aici l-a emoţionat vizibil pe actor. Omul plecat din Vinerea, judeţul Alba – loc în care, cel puţin la nivelul memoriei şi al sufletului, revine cel puţi o dată pe zi! – a ajuns să fie un actor înalt nivel datorită celor treisprezece ani (1968 – 1980) petrecuţi la Teatrul Tineretului. Talentul său nativ, lucrul în echipă cu alţi mari actori ai scenei româneşti (Mitică Popescu, Carmen Galin, Horaţiu Mălăele şi mulţi alţii), precum şi conlucrarea cu regizori pricepuţi (Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Şerban Marinescu) l-au făcut pe Valentin Uritescu un artist complet. Care împleteşte armonios şi foarte credibil regstrul comic cu cel dramatic. Artistul de succes, este dublat, completat de Omul din el. Valentin Uritescu dovedeşte chiar şi prin simpla discuţie că rămâne ceea ce este de când s-a născut: un ţăran sadea. Un om simplu, cu (pentru vremea de astăzi) prea mult bun simţ şi mereu gata de un gest frumos.

– Cum de aţi ajuns să faceţi teatru? V-a plăcut în adolescenţă aşa de mult scena?

– E o chestie de destin. Nu m-am gândit niciodată să dau la teatru. Eu am fost, prin structura mea interioară şi exterioară, un sportiv. Campion naţional la schi, la coborâre şi la slalom uriaş, voiam să mă duc spre sport, spre I.E.F.S. Dar tatăl meu, lăcătuş la uzinele metalurgice Cugir, a zis hotărât „tu te faci artist!”. Ce se întâmplase? Când aveam eu nouă-zece ani, tata a adus filmul la noi, la Vinerea, satul meu natal. A pus un aparat de proiecţie în casa noastră veche, de peste o sută de ani, l-a montat în pod, iar raza se strecura printre slăninile puse la afumat şi ajungea pe un lepedeu pus de mama…

– … Era acel lepedeu, cearşaful alb, strămoşul LCD-ului de astăzi!…

– Da, bună imagine. Imaginea asta a cinematografului încropit de tata m-a  marcat şi peste ani, am şi scris la revista „Cinema” un articol care se intitula „Raza de sub slănină”. Aşa că tata mă bătea la cap cu teatrul. Cum toată viaţa mea a fost sub semnul hazardului, şi pentru a ne împăca pe amândoi – pe mine şi pe tata – am dat cu banul. De trei ori. Şi de trei ori a căzut „pajura”, adică teatrul! Facultate pe care am terminat-o printre primii…

– …Ştia tatăl dumneavoastră ce ştia!

– Mă rog. Mai apoi, când am terminat facultatea, tot cu banul am dat. Trebuia să aleg teatrul la care să merg. Aveam de ales între Brăila, Piatra-Neamţ, Braşov, Sibiu, Oradea. Am nimerit Brăila. Acolo m-am dus. Eu acolo, dacă tot s-a nimerit să mă duc, m-am dus mai mult pentru locurile acelea mirifice. M-am dus să-i caut pe Codin, pe Terente, pe Chira Chiralina, pe Panait Istrati… M-am ţinut de peşte şi de bălţile fermecate ale Brăilei. Sandu Lazăr, Ion Coman şi Ianis Cojar mă tot băteau la cap să vin aici, la Piatra. În momentul când a fost secată balta Brăilei, gata, am plecat de acolo şi am venit aici.

– În acest moment n-aţi mai dat cu banul.

– Nu, dar o făcusem ceva mai devreme. Când a venit momentul să mă însor. Numai că de data asta am dat cu cuţitul. Am zis că dacă se împlântă – şi dădeam dintr-un unghi greu, aproape imposibil – mă însor. Destinul domnule! S-a împlântat şi m-am însurat! Toată viaţa mea am trăit sub semnul destinului. Bine, dacă e să fiu sincer până la capăt, trebuie să recunosc că este, din partea mea, şi o laşitate pe undeva. Pentru că marile hotărâri, cele esenţiale ale vieţii, le iei tu! E uşor, apoi, să dai vina pe destin. Şi să ai justificări în caz că nu a ieşit bine. „Aşa a vrut destinul!” Vezi, e o laşitate pe undeva!

– Dar, iată că aţi avut noroc.

– Cu carul! Am avut noroc cu carul! Sunt convins, şi asta o spun cu o mare sinceritate, sunt actori cu mult mai buni decât mine. Dar ei, se pare, nu au avut parte în viaţă de acel culoar favorabil, acela pe care mie Dumnezeu mi l-a dat.  

– La Teatrul Tineretului aţi venit în 1968. Greşesc?

– Nu, nu greşeşti. După cinci ani de stat la Brăila, în 1968 am venit la Piatra-Neamţ. Aici am stat treisprezece ani. Cei mai frumoşi ani ai mei! Îmi amintesc de cel mai bun spectacol al meu de aici, „Răfuiala”, în care aveam un rol shakesperian. Trebuia să fiu un tip frumos, înalt, solid. Eu, de unde aşa ceva?! Aşa că mi-am pus talonete care m-au mai înălţat, mi-am pus vatou de-mi dădea muşchi şi apoi era pusă cămaşa de zale. Cu rolul acesta am luat şi un premiu pentru interpretare. Ca anecdotă, mi-amintesc de o zi în care jucam rolul acesta, un rol epuizant, că trebuia să stau în căldura dată de reflectoare cu zalele alea pe mine. Iar un spectator din sală mă tot fixa. Se uita cu gura căscată la mine. După spectacol m-a aştepta şi mi-a zis „domnule, vreau să beau o bere cu dumneata, aşa, de la egal la egal! Eu îs oţelar de meserie şi te-am văzut cum stăteai cu metalul ală şi cum curgea apa pe tine. Asta e o meserie grea, domnule! De aia vreau să te cinstesc!” 

Apoi, a mai fost un personaj dramatic din „Dosarul Andersson”. A mai fost „Ziger-Zager”, un spectacol fulminant, în care personajul principal a fost întreaga distribuţie. Acolo cu toţii am fost fantastici! Colosal!

– Debutaseţi pe scena T. T. -ului cu „Omul bun din Sîciuan” al lui Andrei Şerban.

– Da, a fost primul rol al meu aici. Şi mi-aduc aminte că jucam un rol, Şomerul. Aveam o singură replică. Andrei Şerban mă sfătuise, ca să rămân şi eu cu ceva în memoria oamenilor, trebuie să găsesc ceva, o improvizaţie. Şi am găsit. Când am intrat pe scenă, am bătut tare cu piciorul de lemn în podea şi am strigat şi mai tare: „Eu sunt şomerul!” Asta nu era prevăzut în scenariu. Oamenilor le-a plăcut şi, peste ani, m-au ţinut minte cu această replică.

– Totuşi, după treisprezece ani fructuoşi, cu premii şi cu roluri dragi publicului, de ce aţi plecat la Bucureşti când vă simţeaţi aşa de bine la Piatra?

– Am plecat la Bucureşti la insistenţele soţiei. Şi ale colegilor de acolo, care tot trăgeau de mine. Dar soţia mea, Valeria, a fost cea care a tot insistat. Că acolo e şi facultate (pentru băiat), că acolo sunt şi toate spitalele bune – de parcă aici nu era spital bun. Şi tot aşa. Eu nu am fost niciodată de acord cu părerea că Bucureştiul e buricul ţării. Şi ne-am dus la Bucureşti. Acolo, de cum m-a prins, Tocilescu mi-a dat posibilitatea de a juca în „Tartuffe” şi „Cabala bigoţilor”. Mari succese!

– Aşadar, soţia avusese dreptate să insiste cu plecarea de la Piatra…

– Bineînţeles. În acele spectacole ale lui Tocilescu l-am cunoscut pe Octavian Cotescu, cel mai mare rol în succesul meu ulterior. El   m-a băgat pe la radio, pe la cinematografie. Aşa am ajuns să-l joc pe sergentul Şaptefraţi din „Lumini şi umbre”.

– Despre cartea lansată astăzi, „Aşa sunt eu, prost!”?

– Ceea ce am adus cu mine la revenirea mea la Piatra-Neamţ este doar o bucăţică din ceea ce intenţionez să realizez. O autobiografie mai amplă. Nu m-am apucat să scriu cărţi ca să fiu scriitor. Nu vreau să o fac pe scriitorul, ci mă prezint pe mine aşa cum sunt eu. Nu cult – nici nu ştiu cum se scrie cuvîntul „kitsch” – ci cât sunt eu de prost! Pe chestia asta, în carte veţi găsi multe cuvinte din engleză (sau alte limbi) pe care eu le-am transcris cum le percep eu, într-o modalitate proprie. Această carte a apărut din dorinţa mea de a mă testa, de a mă verifica. Dom’le, e bine ce am făcut eu până acum? De-a lungul vieţii am tot notat lucruri şi fapte care m-au impresionat. Acum am îmbătrânit şi a venit vremea să le pun pe hârtie. E ceea ce am trăit eu cu o mare şi totală sinceritate. Chiar lucruri intime.  N-am dat un ban şi nici n-am avut nici un sponsor! Ei, cei de la editură, au mizat pe faptul că va fi şocantă. Şi, pe undeva, şi este şocantă Eu sunt aici foarte sincer. Aş fi vrut să se numească „Desfrâul chinurilor mele”. Pentru că plec cu povestirea de la un turneu al meu cu teatrul la care jucam atunci la Londra. Eu şi cu Răzvan Vasilescu eram groparii din piesa „Hamlet”. Eu am jucat, acolo, la Londra, cu o durere infernală între omoplatul drept şi şira spinării. Am îndurat imens de mult. Eu eram gropar, dar unul în chip de clovn. Viziunea lui Tocilescu, regizorul piesei. Durerea mi-a produs o grimasă de zile mari, fapt ce a dat senzaţia publicului că eu improvizez şi joc fenomenal! Dar eu nu puteam altfel, mă schimonoseam de durere. Pe chestia asta, diavolul de Tocilescu nici n-a vrut să cheme doctorul vreo câteva zile. Pentru a asigura succesul piesei. Pentru că am jucat mai multe spectacole cu „Hamlet” în Anglia. Vreo nouă!… De aceea mă gândisem la titlul „Desfrîul chinurilor mele”.

– Din câte înţeleg intenţionaţi să mai scrieţi.

– Da! Cum mă sfătuia un prieten de-al meu – «mai scrie», îmi spunea, «că dacă ai trei cărţi scoase te bagă ăştia în Uniunea Scriitorilor şi iei pensie şi de acolo!» Aşa că eu mai am în cap să mai scriu câte o carte de memorii din toate perioadele mele. Voi începe cu Brăila şi apoi va veni la rând Piatra-Neamţ, aici unde eu m-am simţit cel mai bine din toate locurile pe unde am jucat!

– Un gând pentru prietenii dumneavoastră, pietrenii?

– Oraşul vostru înfloreşte extraordinar. Pe drum înspre Piatra, am trecut, cu nişte probleme ale mele, pe la Brăila. Oraşul cosmopolit şi, dacă pot spune aşa, cel mai occidental din ţară de pe timpul interbelic, a devenit acum un oraş mort. Total mort. Cu străzi întregi pustii, cu case fără ferestre… Eu am stat şi jucat în Brăila şi cunosc acel oraş de multă vreme. Pe când, aici este cu totul altă lume. Oraşul e cu adevărat înfloritor! Voi, cu suflarea voastră şi cu sufletul vostru, trebuie să ajutaţi acest oraş minunat!

– În numele pietrenilor vă mulţumesc frumos!

Valentin ANDREI