Iustin Alexandrescu este șef de promoție la Colegiul Național „Gheorghe Asachi”, cu media 9,79. S-a născut în Italia, unde munceau părinții săi, iar de la vârsta de 5 ani a revenit acasă la Piatra-Neamț. Mama sa este instructor-educator la un centru de zi și tatăl lucrează tot în străinătate. După un an de grădiniță, Iustin a continuat studiile primare la Școala nr. 11, iar într-a IV-a a fost admis la Colegiul Național de Informatică. Într-a VIII-a a renunțat la mate-info, pentru a urma pedagogia la „Asachi”. Ca licean la clasa de învățător-educatoare, a predat și copiilor de la grădinița unde a făcut un an de grupă mare. Acum vrea să fie profesor în sistem alternativ, iar pentru asta renunță la titularizare și va studia Pedagogia la UBB Cluj. Și cercetarea îl încântă. Are mai multe și vechi pasiuni: teatrul (a fost concurent la Next Star), hand-made, dansurile populare și tot ce ține de folclor, voluntariatul.
– Ți-ai ales o profesie grea, care, dacă nu-ți va plăcea, te va chinui mult.
În liceu am realizat că eu chiar sunt făcut pentru asta. Îmi place să ajut să învăț copiii să învețe. Este satisfacția pe care nu am obținut-o din nimic altceva – zâmbetele copiilor când zic: „domnișorul, vai ce mult mi-a plăcut, mai veniți la noi”. Ăsta cred că e rolul unui profesor, să ajute copiii să se dezvolte.
– Tu ce crezi că ar trebui să învețe copiii la școală?
Eu cred că școala trebuie să fie despre echilibru. Că trebuie să înveți câte puțin din fiecare, să afli, să descoperi. La noi, în schimb, se promovează reproducerea întocmai de mesaje primite de-a gata. Nu se promovează exprimarea punctului de vedere, dezbaterile, emoțiile copilului. El nu este întrebat ce simți, cum te simți, îți place ceea ce înveți, vrei să înveți altceva! Sunt de părere că o bună parte din învățământul românesc ar trebui să fie inspirată din pedagogiile alternative. Eu am lucrat mult și mi s-a deschis apetitul pentru pedagogiile alternative.
– Vorbești despre Waldorf, Step by step, Montessori.
Da. Sunt sisteme care promovează autonomia copilului. Anul acesta am fost la Olimpiada Națională de Didactici Inovative, unde am primit premiul special și m-a pasionat foarte mult să aflu despre istoria pedagogiei Montessori. Motto-ul Mariei Montessori spune „nu face pentru copil ceea ce poate să facă singur”. Dă-i voie copilului să descopere, să afle, să experimenteze. Riști să existe accidente, dezamăgiri, dar așa înveți. Sistemul nostru îi pune totul pe tavă. Eu am încercat în anii ăștia în care am predat să ies din rutină. Elevilor le place, feed-back-ul e natural la ei, sinceritatea lor e maximă. Când vezi că ce faci le place, înseamnă că faci bine.
– Când spui că învățământul nostru îi dă totul de-a gata elevului, te referi la sistem sau la oamenii sistemului ori la ambele?
E și un istoric, sunt profesori care vin din comunism și, nu toți, dar încă sunt unii extrem de rigizi. Nu dau vina nici pe profesori, fiindcă profesorii nu sunt instruiți să facă altceva. Profesorii care sunt acum la vârsta de 40-45 de ani, pe care eu o consider de apogeu în cariera de profesor, de ce nu sunt instruiți să folosească metode alternative, metode colaborative, care să implice activ elevul?
– Există acest discurs – metode de predare, metode de evaluare.
Procesul de învățare nu se oprește la evaluare și asta nu înțeleg mulți profesori. Procesul de învățare este relația dintre predare-învățare-evaluare și feed-back – al profesorului față de elev, dar și al elevului față de profesor. Elevii dau feed-back negativ profesorilor „răi” ghidându-se după comportament, dar s-a gândit cineva să-i întrebe pe profesori ce feed-back le-au dat elevilor, ce recomandări, ce sfaturi le-au dat? Există aceste formulare de feed-back, pe care noi ieri le-am primit și mi se pare genial să poți spune ce simți, anonim, despre fiecare profesor în parte. Este poate uneori un șut în spate, dar sunt doi pași înainte. Un profesor se uită peste răspunsuri și află ce poate îmbunătăți – cineva conștiincios, capabil de a lua în serios și dornic să schimbe.
– Crezi că profesorii citesc aceste feed-back-uri?
Eu cred că cine face din pasiune ceea ce face nu doar că le citește, ci se străduiește să țină cont. Noi avem profesori care s-au schimbat datorită nouă. Când i-am spus „domn profesor, dacă faceți așa noi nu înțelegem nimic” am avut surpriza plăcută să asistăm la o schimbare, ulterior. Trebuie să spargem cumva bariera aia elev-profesor, nu să devină o prietenie, păstrăm respectul. Dar comunicarea e foarte importantă și nu trebuie să se oprească la momentul strigării la catalog, ascultării și notării.
– E timpul o problemă pentru profesori?
Programa este extrem de stufoasă și de încărcată, la toate nivelurile. Pentru mine e șocant cum a evoluat și copiii ajung la clasa a XII-a cu suprasaturație. Adică nu mai poți să distingi ce vrei și ce nu vrei, pentru că deja știi cum merge treaba, ce ți se impune. Eu sunt adeptul unei programe adaptate pentru nevoile fiecăruia – nu toți suntem la fel. Acum ajungi la liceu după un examen tipizat, pe care am fost instruiți să-l luăm și când ajungem în clasa a IX-a ne dăm seama că nu suntem toți la același nivel. Examenul nu ne-a definit nouă nivelul, ci nivelul de informații la momentul respectiv. Acolo s-a oprit! Un nivel de matematică pot să-l am eu, care am făcut gimnaziul la Colegiul Național de Informatică și un cu totul alt nivel poate avea un elev care vine de la o școală gimnazială sau din mediul rural. Responsabilitatea unui profesor este să ne aducă pe toți la linia de plutire, la o egalitate, dar trebuie luat în considerare lucrul diferențiat. Este și responsabilitatea elevului.
– Nu-i cam târziu în clasa a IX-a?
Trebuie găsită calea de mijloc, pentru că toți trebuie să se dezvolte și nu poți după 4 ani de zile să devii mai slab pregătit decât ai venit.
– Revin la o temă discutată adineaori și te întreb: cum știe profesorul că face bine ceea ce face la clasă?
Cred că punctul esențial este captarea atenției, momentul când îi „am în mână” pe copii și pot să realizez tot ce mi-am propus. Altfel, e dificil nu doar la acea oră, ci și ulterior. Mai este nevoie de un ritm constant, de a-i implica pe fiecare – ei sunt teribil de fericiți să-i bagi în seamă la oră. Este datoria profesorului ca toți elevii să înțeleagă! Nu să le placă, asta e altceva.
– De ce crezi că ai primit premiul special la Olimpiada Națională de Psihologie și Pedagogie?
Chiar nu știu. Anul ăsta a fost în premieră și o probă orală. Au extras din lucrarea scrisă un fragment și a trebuit să detaliem cu argumente și exemple. La mine au extras „Existența mai multor alternative educaționale nu înseamnă că se exclud, ci mai degrabă se întrepătrund”. Ce am vrut să zic este faptul că aceste pedagogii alternative, chiar dacă au fost create la diferență de 50-60 de ani, la momentul de față ele colaborează prin aceea că și-au preluat reciproc anume principii și care sunt combinate în jurul punctului esențial – copilul și dezvoltarea acestuia. Exemplul pe care l-am dat a fost învățarea unui instrument – la Waldorf face parte din programă, la Montessori copilul este ajutat să descopere dacă-i place să învețe să cânte la un instrument. Eu mereu îmi pun amprenta personală în ceea ce fac. Mai ales în pedagogie, este esențial să îmbini teoria cu practica. Am și vrut să fiu la o etapă națională de olimpiadă, exact pentru experiență. M-am calificat la Olimpiada Națională de Pedagogie, când eram în clasa a X-a, dar a început pandemia și nu s-au mai ținut olimpiadele. Iar în gimnaziu am fost la olimpiade și concursuri la educație tehnologică, la matematică, la chimie.
– O să fii profesor. Ce crezi, cât de mult contează pentru elevi aceste olimpiade, în afară de portofoliu și că le asigură un loc fără examen la o facultate?
Eu îmi doresc să fiu pedagog Montessori. În ce privește concursurile școlare, sunt adeptul experimentării, mereu am fost curios, am vrut să-mi testez niște limite. Cred că olimpiadele sunt o experiență, că te ajută și să-ți gestionezi emoțiile, te învață cum să te prezinți în fața unor comisii. Chiar te ajută să descoperi, asta în timpul liceului.
– Așa cum ai descoperit tu într-a VIII-a că nu mai vrei mate-info, ci pedagogie.
Da, pentru că am descoperit că, deși sunt pragmatic, științele nu mă definesc. Când i-am spus mamei, a zis că e de acord doar dacă iau primul. Am intrat primul, cu media 9,13, dar nu asta a contat, părinții m-au susținut și chiar mi-au spus că trebuie să fac performanță. Asta mi-am dorit și eu, având în vedere că veneam după 4 ani în care am tras foarte tare și dacă aș fi fost delăsător în clasa a IX-a ar fi însemnat să stagnez sau să regresez și nu asta mi-am dorit.
– Și acum vrei să devii pedagog Montessori.
Am analizat dacă vreau să dau titularizarea pentru a deveni învățător sau vreau Facultatea de Pedagogie. Ca învățător, perspectiva e nesigură, sunt posturi de angajare pe un an, eu mă atașez foarte ușor de copii și mi se pare nedrept să-i las după un an, apoi să dau examen în fiecare an – examen care testează doar capacități de memorare și reproducere, din păcate și nu examen diferențiat pe capacități, pe grade, pe niveluri de pregătire. Mi-a luat două ore să decid, după ce am aflat că la UBB Cluj sunt oameni calzi, gata să te ajute.
Cristina IORDACHE
Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 542, săptămâna 23 – 29 iunie.
