Pământul românesc a fost străbătut de-a lungul veacurilor de numeroşi călători străini. Unii au fost trimişi diplomatici la curţile domnitorilor români, alţii erau negustori care foloseau marile drumuri comerciale ce făceau legătura între spaţiul balcanic şi teritoriile polone şi germanice sau au fost misionari catolici sau geografi şi istorici interesaţi de aceste locuri ce reprezentau o adevărată „terra incognita” pentru apuseni. Ei au scris de „bine” sau de „rău”, dar oricum ar fi făcut-o, au adus informaţii importante pentru istoria românilor. Să menţionăm pe italianul Enea Picolomini, pe francezul Marco Bandini, turcul Evlia Celebi, grecul Paul din Alep, elveţianul B. Haquet, germanul Iulius Edel, italienii Botero, Magini, Matei de Murano, chiar şi argentinianul Valejjo şi lista ar putea continua. Ei au străbătut Ţările Române, au scris despre ele şi unii chiar au devenit prieteni ai poporului nostru.
Nicolae Iorga, marele istoric, a înţeles rolul deosebit pe care scrierile călătorilor străini le au în cunoaşterea istoriei vechi a românilor şi a căutat, cercetat şi publicat multe dintre ele. O trăsătură se desprinde din majoritatea acestor scrieri: ospitalitatea românului (unii au considerat-o semn de prostie). Să remarcăm că cel ospitalier era ţăranul, mai ales cel din Moldova şi felul lui de-a fi s-a păstrat peste veacuri, în comunităţile în care traiul patriarhal s-a menţinut, ospitalitatea este încă la ea acasă. Şi judeţul Neamţ a fost străbătut de călătorii străini şi care l-au descris pentru posteritate. Să amintim pe cronicarul polon Ian Dlugosz, martor al marilor fapte de arme ale lui Ştefan cel Mare, prezent la Baia, la Vaslui, la Războieni, pe Marco Bandini, misionarul iezuit, ce-a cunoscut Moldova din timpul lui Vasile Lupu, pe Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Alexandriei, în drumul său de căutare de bani. Sau naturalistul german Iulius Edel, care, la 1835, a urcat pe Ceahlău şi a rămas impresionat de bogăţia floristică a muntelui.
Un francez ce a sosit pe aceste locuri a fost profesorul, revoluţionarul şi publicistul J.A. Vaillant, un mare prieten al românilor. A fost profesor la Şcoala Sf. Sava, adus aici de Gheorghe Lazăr, dar, datorită legăturilor sale cu mişcările revoluţionare prepaşoptiste, a fost silit să părăsească Bucureştiul şi să se îndrepte spre Moldova, spre norocul nostru, căci a descris această provincie istorică şi judeţul nostru în pagini de mare frumuseţe şi simţire. A participat la o nuntă la Crăcăoani, uimit fiind de ritualul ei, menţionând chiar şi înlocuirea miresei cu o femeie urâtă şi bătrână sau un bărbat travestit. A ilustrat şi imaginea unei cârciumi „munteneşti”, cu zgomot şi veselie, cu sticle ce circulau din mână-n mână, cu numeroasele cântece, printre care şi „Ilenuţă dragă, de la Piatra”. A urcat şi pe Ceahlău şi lui îi datorăm o versiune a unei frumoase legende a maicii Serafima.
Cel al cărui portret încercăm a-l contura în acest mic articol este germanul Wilhelm de Kotzebue. A scris mai multe cărţi, dar cea mai cunoscută de către români (deşi, mult prea puţin, totuşi, ar fi necesară o nouă reeditare, ultima fiind din 1944) a fost „Din Moldova. Tablouri şi schiţe de la 1850”. Despre ea, Gala Galaction scria: „Notele şi impresiile acestui prieten al neamului nostru, culese din Moldova de acum şaptezeci de ani, rămân şi astăzi şi mâine şi multă vreme de acum înainte, vii şi scormonitoare pentru cititorul român. Este icoana societăţii moldoveneşti, este viziunea pământului iubit…” Dacă citiţi acestă carte, şi noi vă îndemnăm să o faceţi, vă veţi da seama că acest om a fost un adevarat prieten al românilor, un prieten al Moldovei.
S-a născut într-o familie de oameni iluştri, scriitori şi diplomaţi de carieră. Şi el s-a ridicat la înălţimea înaintaşilor săi. În Moldova a sosit în vizită la fratele său, consulul rus la Iaşi, Carol de Kotzebue. Carol s-a căsătorit cu baroana Molly de Koskuff, iar sora acesteia, Emilia de Koskuff era măritată cu Leon Cantacuzino, boierul stăpân al unor întinse moşii în judeţul Neamţ. Astfel, Wilhelm a cunoscut-o pe Aspasia, sora lui Leon Cantacuzino. Mai mult, Aspasia i-a devenit soţie. A locuit pe moşiile de la Hangu şi a străbătut Moldova de la un capăt la altul. A scris despre ce a văzut, locuri, oameni, bârfe. Se temea că moldovenii se vor supăra dacă el va scrie despre „unele rufe murdare”. Dar la noi nu a fost cazul. Din nefericire, Aspasia a murit după o grea suferinţă şi l-a lăsat îndurerat într-o Moldovă în care se simţea mai singur.
În 1840, Wilhelm de Kotzebue întreprinde o „călătorie în Carpaţii Moldovei”, cu punct de plecare Mănăstirea Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Tovarăşii săi alcătuiau o societate pestriţă şi numeroasă, vreo cincizeci de persoane: tineri intelectuali pătrunşi de romantismul vremii, boieri, plăieşi şi o chiar şi bandă de şapte ţigani lăutari tocmiţi de la Fălticeni. Au coborât pe Bistriţa cu plutele, impresionaţi de aceste mijloace de transport conduse cu dibăcie de munteni aspri şi tăcuţi, printre stânci şi pe valuri neliniştite. Ceahlăul le „deşteaptă o mare uimire”, de la poale şi din vârful lui, chiar dacă urcuşul s-a dovedit unul extrem de greu. De pe vârful Toaca, unde au aflat o tablă pe care scria că aici a urcat şi domnitorul ţării, Mihail Sturdza în anul 1835, au strigat cu toţii, un nestăpânit „Ura!”, de au răsunat toate văile. Când au ajuns la poale au ridicat tabăra, cu foc înalt şi cu cântece lăutăreşti. Kotzebue povesteşte: „Plăieşii noştri au cerut voie să joace dansul lor naţional. Muzica a început cu o melodie veselă, dănţuitorii au format semicerc, ţinându-se cu mâinile peste umeri, unul de altul, şi făceau un tropot atât de cumplit încât ameninţa năruirea stâncilor. Acest dans al românilor e tocmai din vremea romanilor şi e întovărăşit de vajnice chiuituri”. A aflat că una dintre acestea suna cam aşa: „La pământ cu talpa goală/ Să sară borşul din oală!” sau „Nu te da muiatului/ Ca fata baiatului!”, ce-au stârnit hazul spectatorilor.
Kotzebue a vizitat “Folticenii”, descriind cu umor, “ovreii şi ţiganii” unui târg mizer şi supraaglomerat, a fost la Slănic, la Iaşi, la Botoşani. A fost unul dintre apropiaţii lui Mihail Kogălniceanu, rămânând posterităţii o interesantă corespondenţă prin ilustrarea ideilor politice ale vremii.
El a oferit o descriere deosebită a munteanului din Neamţ: „Ţăranii aceştia de la munte sunt de o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie de suflet se vede din ochii lor cei mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că, de obicei, nu pot găsi decât în apropierea gospodăriei câte o bucată de arat. Mulţi dintre dânşii dobândesc ceva avere prin creşterea oilor, care află pe aceste locuri păşune minunată; ţăranul mai sărac însă, e silit să taie tot timpul iernii lemne pentru proprietar, spre a putea hrăni familia sa. Dacă sărăcia îl sileşte să-şi cerce norocul la câmp, nu poate sta mult, dorul îl goneşte iarăşi în munţii săi”.
A descris şi o vânătoare în muntele Grinţieşului, cel mai înalt din Munţii Bistriţei, organizată de cumnatul său, Leon Cantacuzino, cu „mulţime de popor”, cu hăitaşi ţărani, mulţi dintre ei copii. Autorul povesteşte cu umor spaima pe care a trăit-o noaptea, când doi pui de urs, adoptaţi de stăpânul casei după ce mama lor a fost împuşcată, au intrat peste el în cameră, i-au răvăşit lucrurile, i-au rupt hainele şi l-au zgâriat şi muşcat când s-a trezit. De altfel, isprăvile sale cu urşi nu s-au încheiat. Mergând la vânătoare, a aţipit în locaşul său de tragere, mai ales datorită rachiului cu care s-au cinstit din belşug pentru a prinde curaj. Un urs zdravăn, fugărit de hăitaşi, a dat din greşeală peste adormitul nostru vânător, speriindu-se unul pe altul. Kotzebue a tras cu frica morţii, şi a tras bine, ursul ucis de un glonţ în inimă s-a prăbuşit peste vânătorul care leşinase. Tovarăşii au aflat întâi ursul şi abia apoi şi vânătorul, căzut într-un somn adânc. O găleată de apă şi încă o gură de rachiu l-au readus la viaţă.
Întorşi acasă, Kotzebue a fost prezentat cu fast împreună cu prada sa, un exemplar impresionant al speciei sale. Dar, timpul a trecut; Aspasia, soţia sa, a murit. Cumnaţii săi, ultimii cneji Cantacuzini, au risipit averea părinţilor lor, în ospeţe fastuoase, afaceri periculoase şi jocuri de cărţi. Au pierdut şi moşia de la poale de Ceahlău şi castelul. Moşiile au fost scoase la licitaţie şi cumpărate de Smaranda Sturdza. Aşa s-a încheiat povestea Cantacuzinilor la poale de Ceahlău şi a „Palatului Cnejilor”, care a devenit ruine, nemairefăcându-se nici astăzi. Wilhelm de Kotzebue a plecat la Dresda, ducând cu el durerea şi dorul după locurile de care se simţea atât de legat. A murit departe de Moldova, dar cărţile sale rămân mărturie a faptului că a fost un mare prieten al neamului nostru. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)
