Începutul de august este întotdeauna o perioadă de maximă efervescenţă la muntele Ceahlău şi aceasta datorită hramului şi sărbătorii, a celebrei piramide de la răsăritul soarelui, datorită florilor care se deschid şi colorează mai mult decât în oricare altă perioadă a anului, datorită caprelor negre care se iţesc mai des printre jnepeni sau se aşază maiestuoase pe stâncile albe de la vârfuri. Tradiţia hramului este una ancestrală, născută odată cu isihasmul şi monahismul la această Meteoră românească. Călugări români athoniţi întorşi acasă în Moldova au ales Ceahlăul, muntele sacru al dacilor, să-i dea sfiinţenie prin nevoinţa lor. Au numit ca la Athos cel mai înalt vârf Toaca, cea mai frumoasă stâncă Panaghia şi au ales acelaşi hram – „Schimbarea la Faţă” – sau Pobrajinele, cum zic localnicii. De veacuri, ierarhi ai bisericii, împreună cu preoţii din sate, au urcat pe munte, urmaţi de mulţime de credincioşi, să facă o slujbă religioasă sus pe platou, să amintească în rugăciunile lor pe sihaştrii şi călugării muntelui. Am alăturat mai multe fotografii, unele dintre ele cărţi poştale ilustrate, după imagini ale celebrului nemţean Adolf Chevalier, fotograf al Casei Regale în perioda interbelică, din colecţia cartofilului Viorel Nicolau. Au fost surprinşi săteni urcând pe munte, la o masă şi la un dans ritualic.
Direcţia de Administrare a Parcului Naţional Ceahlău organizează, la fel ca în anii precedenţi, „Ziua Porţilor deschise”, în care pelerinii şi turiştii vor fi primiţi (fără taxare) şi ghidaţi pentru a avea parte de toate minunile naturale şi antropice ale muntelui. Rangerii Direcţiei de Administrare vor fi la porţile de acces, pe cărările muntelui, alături de turişti, având sprijinul Jandarmeriei şi a celorlalte autorităţi judeţene. Directorul Cătălin Gavrilescu, din experienţa anilor trecuţi, estimează un număr de peste 6.000 de turişti şi pelerini care vor urca pe munte şi recomandă o comportare de respectare a civilizaţiei muntelui, în aşa fel încât impactul negativ asupra ariei protejate să fie cât mai mic. Recomandarea şi rugămintea este să nu fie abandonate deşeuri pe munte, căci cărările şi poienile şi-ar pierde frumuseţea şi aşa cum turistul poate duce până în vârf de munte o sticlă de plastic plină, o poate coborî până la poale goală. De asemenea, este interzisă părăsirea traseelor marcate, Ceahlăul este o arie protejată în care sunt ocrotite mai multe specii de plante şi animale şi florile de colţ, sângele voinicului şi alte orhidee neasemuite nu trebuie călcate sau rupte. Îţi poţi bucura privirea cu frumuseţea lor, poţi face o fotografie, şi în urma ta o pot face şi alţii mulţi turişti.
Sunteţi invitaţi şi la Centrul de Vizitare a Parcului Naţional Ceahlău de la una dintre principalele porţi de acces ale muntelui, de la Izvorul Muntelui, unul foarte modern, cu sală de proiecţie pentru filme documentare, dedicate în special Parcului Naţional Ceahlău, cu jocuri şi poveşti. O altă poartă de acces este cea de la Durău, mirifica staţiune dinn sprânceana muntelui, care propune două trasee spre vârful muntelui, unul pe la Cabana Fântânele şi unul pe la Cascada Duruitoare, una dintre cele mai frumoase căderi de apă din munţii noştri. Apoi prin localitatea Bicazul Ardelean se poate ajunge spre Poiana Stănile şi spre platou. Un traseu frumos de pădure este cel care pleacă din Neagra (comuna Taşca), iar pe la Jgheabul cu Hotaru se poate ajunge la miticele stânci ale Dochiei, Cobal sau Vulturul lui Traian. Căci Ceahlăul este muntele etnogenezei, aici născându-se mitul „Dochia şi Traian”, pe care la versificat Gheorghe Asachi la1838.
Ceahlăul este muntele care are cele mai multe legende din întreg spaţiul românesc şi numeroase stânci cu forme curioase îşi au povestea lor. Direcţia de Administrare cu sprijinul Asociaţiei Pro Grinţieş a creat 12 panouri tematice în care, în română şi engleză, sunt prezentate legendele Dochiei, Panaghiei, Turnului lui Budu, Pietrei Lăcrămate, a Clăilor lui Miron sau a Pietrei cu Apă.
Mai mult decât toate, turistul şi pelerinul care ajunge la Ceahlău calcă pe cărările unui munte sfânt, muntele lui Dumnezeu, aşa cum spune o legendă pe care am cules-o dintr-un sat al Grinţieşului: „Muntele ăsta a nostru, Ceahlăul, n-a fost dintotdeauna aşa cum îl ştim noi, înalt, cu stânci multe îngrămădite spre vârf şi cu codri spre poale. Se spune că Satana vroia să ajungă până sus la cer. A suflat o zi şi-o noapte de-a rândul de s-a strâns mulţime de piatră grămadă. Când a vrut Dracul să se urce spre cerul din care fusese alungat, Dumnezeu a blagoslovit şi a pus mâna pe muntele care s-a clădit – Ceahlăul. De atunci, Ceahlăul este muntele lui Dumnezeu, cel pe care a pus mâna Sa şi l-a sfinţit”.
Vă mai prezentăm o mică legendă din vremurile de tare demult, când trăiau pe aceste locuri urieşii sau jidovii, cum le ziceau bătrânii. Se spune că vârful Ceahlăului, ce astăzi seamănă cu o spinare lată, n-a fost întotdeauna aşa cu multe stânci răsturnate, ci era un platou neted şi stâncile erau înspre poale, ca nişte contraforturi de cetate. Iar vârful muntelui, aşa cum e astăzi, este rezultatul jocului copiilor unor jidovi urieşi, care trăiau pe aceste locuri. Bătrânii din sate spuneau că jidovii trăiau câte trei-patru sau chiar cinci sute de ani şi erau atât de mari încât păşeau cu un picior pe Ceahlău şi un altul pe muntele Grinţieşului şi secau heleşteiele dintr-o sorbitură. Dar acestea nu pot fi decât nişte scorneli. Jidovii au sosit pe aceste locuri însoţiți de nişte bouri cu coarne lungi şi arcuite şi-i păşunau pe Ceahlău şi în munţii dimprejur. Când veneau nămeţii, se coborau în văi, căutând peşterile cu bolţi înalte. Mulţi dintre ei se adăposteau în valea numită a „Jidovului” sau a „Jidanului”, care-şi păstrează numele până astăzi. Intr-o iarnă, o molimă a atins neamul acesta al uriaşilor şi au pierit şi tineri şi bătrâni, femei şi copii, chiar şi bourii s-au prăpădit. Se poate să fi fost unul dintre vechile păcate ale seminţiei lor pe care ei au trebuit să-l tragă. Doar doi tineri au scăpat de crunta epidemie, un băiat și o fată, ce s-au urcat pe o stâncă ca un turn, aşteptând acolo venirea primăverii, veghind pe cele patru colţuri ale lumii, munciţi de griji şi spaime. Primăvara i-a găsit sleiţi de puteri, dar, cu toate acestea, s-au apucat de muncă cu străşnicie, să ridice deasupra Pietrei Late două turnuri înalte pe care să se urce atunci când vreo epidemie va mai bântui aceste locuri. Şi au cărat piatră după piatră spre vârful muntelui. Băiatul clădi stâncă mare şi înaltă, dar tot trântind bolovani imenşi în vârful ei, se lăţi, se făcu groasă şi rotundă. Fata clădi cu migală punând piatră peste piatră şi turnul ei se născu drept şi înalt. Dimineaţa urcau pe stâncile lor şi aşteptau soarele să răsară, iar seara îl priveau în drumul său spre asfinţit.
Oamenii din sate se obişnuiseră să-i vadă în vârful turnurilor de pe Ceahlău. Dar, într-o zi, ziua în care codrul îşi schimbă faţa verde de „Probajine”, un trăsnet mare lovi Ceahlăul, iar norii revărsau puhoi de apă de gheaţă, curmând orice era viață pe cuprinsul muntelui. Soarele ieşi dintre nori şi limpezi crestele muntelui. Cei doi jidovi însă n-au mai urcat pe stânci să-i urmărească asfinţitul deasupra Călimanilor. Nici la răsărit nu i-au mai zărit. S-au hotărât atunci să urce să-i caute şi tineri şi bătrâni. I-au aflat după ceasuri de căutare, între cele două turnuri, zdrobiţi de greutatea gheţii şi şuvoiul apelor. Cu toţii s-au închinat şi le-au ridicat mormânt de piatră pe locul unde şi-au aflat cumplita moarte.
În anul următor, tot de „Probajine”, sătenii au urcat pe munte şi-au pus pe turnul zidit de tânărul urieş o toacă, pe care o băteau din când în când pentru a alunga duhurile rele şi molimele aducătoare de moarte. Şi la acea dată, în fiecare an, oamenii urcă pe munte, iar un sobor de preoţi face slujbă de pomenire a morţilor, cinstind astfel şi mormântul celor doi urieşi. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiu povestea. Turnului ridicat de băiat i-au zis Toaca, iar celui ridicat de fată i-au zis Panaghia, ceea ce în greceşte se pare că se numeşte pomenirea morţilor. Jgheabului dintre cele două stânci pe care curgeau la vale pietre scăpate în truda lor de cei doi jidovi i-au zis Jidovina sau mai este cunoscut de Jgheabul cel Mare al Urieşilor, numit astfel până astăzi. Şi de atunci, la început de august, a rămas tradiţia urcării pe munte, de pomenire a morţilor acestor locuri, a celor de la începutul lumii până astăzi…
Cei ce vin la Ceahlău, sunt invitaţi să poposească şi la Palatul Cnejilor din satul Schit, la Schitul Cerebuc, Schitul de la Stănile sau cel de la Poiana Maicilor sau la o plimbare pe Lacul Bicaz.
Vă dorim o cât mai plăcută şedere la în Parcul Naţional Ceahlău, să primiţi din aura de sfiinţenie a muntelui, să vă bucuraţi de minunile sale, care la început de august sunt parcă mai frumoase ca niciodată. Să înţelegeţi şi să respectaţi muntele cu toate ale sale (flori, animale, stânci şi oameni) şi atunci şi el vă va respecta şi se creează o deosebită comuniune…
