Nu cu mult timp în urmă, liderii de la vârful României au găsit cu cale să ne facem de lucru, ca să sărbătorim cu recunoștință aniversarea a 25 de ani de când a fost întocmit și parafat parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii.
Momentul de aducere aminte ne-a prilejuit ocazia să ne punem o firească întrebare: „cu ce ne-am ales practic de pe urma acestui parteneriat?”. Oricând ne-am screme, să iasă măcar un capăt de răspuns, va trebui să ne împăcăm cu gândul că suntem o țară care nu ne-am ales practic cu mai nimic de pe urma unui astfel de parteneriat. Spre liniștea noastră, trebuie să știm că nu suntem singurii de pe glob care se aleg cu praful de pe tobă și cu baze militare de pe urma parteneriatului cu SUA.
SUA are încheiate „parteneriate strategice” cu vreo 65 de țări prin lume, pe teritoriul cărora și-a plasat cam tot atâtea baze militare, ba chiar mai multe. Pe lângă bazele militare de la Kogălniceanu și Deveselu, noi am primit ca bonus și ceva vagi promisiuni din categoria „O să vă paște murgul iarba verde”.
În România, avantajul parteneriatului cu SUA ar trebui să se oglindească în nivelul investițiilor americane. Dar aici „ghinion”, vorba lui Klaus Iohannis. SUA se găsește abia pe locul 13 în rândul țărilor care fac investiții în România.
Există doar o recentă dovadă a prezumtivei cooperări bilaterale cu SUA, în domeniul energiei nucleare. Este vorba despre oferirea unor reactoare modulare mici de tip SMR, cu care să compensăm deficitul de energie electrică provocat de invazia rușilor în Ucraina. Atât de elocvent este altruismul americanilor, încât ei ne vor livra aceste microcentrale atomice în regim de mare urgență, fără a se mai pierde timpul cu testarea și autorizarea lor. Dar le vom plăti cu bani grei, ca și cum ar fi fost testate și autorizate, când în realitate nici nu s-au fabricat. Rămâne să le testeze pe pielea noastră, ceea ce justifică preocuparea ministrului Rafila de a ni se distribui pastilele cu iod achiziționate, de ne mira graba lui. Nu se poate pune problema că acceptarea unor astfel de microcentrale atomice este clauză obligatorie a parteneriatului strategic, pentru că alte state, purtătoare de coloană vertebrală, au refuzat o astfel de ofertă din partea SUA.
Plasarea de baze militare prin lume este o afacere brevetată și dezvoltată cu succes de către americani începând din 1949, odată cu nașterea Alianței Transatlantice, NATO.
Modelul a fost copiat și experimentat de către ruși, care au provocat în Cuba, în 16 octombrie 1962, prima criză a rachetelor nucleare, dezamorsată după 38 de zile de energicul președinte J.F. Kennedy. Atunci, rușii și-au strâns rachetele din Cuba și s-au retras acasă.
Conștient că parteneriatele nu pot face obiectul altruismului american, fostul președinte al SUA, Donald Trump, în timpul mandatului său, a amenințat statele NATO că, dacă nu vor susține cheltuielile de înarmare, cu 2% din PIB-ul lor, el va pune capăt altruismului american de a mai face oficiul de jandarm universal antirus. Donald Trump era convins că afacerea cu parteneriatele nu era profitabilă americanului de rând, ci doar producătorilor de armament. SUA își arogase obligația de a susține de la buget cheltuielile efectuate cu paza întregii omeniri în fața pericolului rusesc. Dar aceste sume s-au dovedit a fi o formă mascată de subvenționare a activității companiilor producătoare de armament.
România în cursa pentru cel mai supus partener
România se dovedește a fi printre puținele țări NATO, din cele 30 existente, care s-a repezit să cotizeze cu 2% din PIB, începând cu acest an. Ba mai mult, din rațiuni nedeclarate public, Klaus Iohannis s-a angajat să ridice miza cotației la 2,5% din PIB începând cu 2023, ocupând astfel primul loc pe lista obedienților. Ca să nu murim proști, strâns cu ușa de către niște ziariști, Iohannis a încercat să ne risipească nedumerirea cu privire la resturile parteneriatului cu SUA.
Marea lucru n-avea a ne spune, dar s-a limitat la o explicație care nu a avut darul să împrăștie ceața. Iohannis ne-a explicat cu tact că parteneriatul cu SUA se limitează doar la nivelul unor „relații interumane”. Ca exemplu grăitor, acestea ne-a arătat o șepcuță primită în dar de la președintele Trump, semn indubitabil că între cei doi președinți există o relație interumană de excepție.
Mulți cârcotași autohtoni au avansat o explicație răutăcioasă cu privire la șepcuță. Că aceasta ar reprezenta o confirmare a primirii celor 2% din PIB din partea României, cu care SUA au construit două baze militare, pe care ni le-au făcut cadou, din altruism.
Acum avem două baze militare americane pe teritoriul României, care ne-au scos din anonimat. Până și Federația Rusă ne-a băgat în baza ei de date privind viitoarele ținte, dacă își vor propune să bombardeze vreodată obiective americane. Vor spune, cum au spus de veacuri, că nu au nimic personal cu românii.
Dacă în România se va deschide un muzeu al „Parteneriatului Strategic”, acesta va trebui să includă printre exponate și mult râvnita șepcuță primită de Klaus Iohannis, ca semn al supremei relații interumane. Tot din dorința de a fi primii pe listă, Klaus Iohannis a cerut Parlamentului României să se convoace pentru a aproba în regim de urgență intrarea Finlandei și Suediei, care nu-și bătuseră în cuie decizia. Le-au bătut românii, aflați sub sceptrul lui Iohannis.
Nici celelalte țări europene nu și-au pus parlamentele în alertă pe acest subiect, așa că Iohannis va fi candidatul cel mai determinat pentru funcția de Secretar General al NATO.
Ioan BIVOLARU
*******************
Ioan Bivolaru a fost deputat în Parlamentul României în cinci legislaturi: 1990-1992 – deputat Constituantă; 1992-1996 – deputat – vicepreşedinte al Comisiei pentru Industrie şi Servicii; 1997-2000 – deputat – secretar al Comisiei pentru Industrie şi Servicii; 2001-2004 – deputat – vicepreşedinte al Comisiei pentru Industrie şi Servicii; 2004 2008.
Din funcţiile ocupate în timpul activităţii politice se pot enumera: 1990 – preşedinte CFSN oraş Târgu Neamţ; 1990-1992 – preşedintele organizaţiei FSN oraş Târgu Neamţ; 1992-2000 – preşedintele organizaţiei judeţene Neamţ a FDSN, PDSR; 1992-1996 – membru Birou Executiv (FDSN) PDSR; 1992-2004 – membru Consiliul Naţional FDSN, PDSR, PSD; 2000-2004 – vicepreşedinte al Organizaţiei PSD Neamţ; 2004 – preşedinte al organizaţiei PSD municipiul Piatra Neamţ.
