Mareșali și mareşali în istoria României

 „Mareşale, mareşale / Ai lăsat satele goale…” 

Când Regele Mihai I al României s-a reîntors definitiv acasă, poporenii l-au întâmpinat cu nesfârşit respect, lacrimi, flori şi aplauze. Ţara s-a trezit din somn. A fost momentul trezirii! Până şi Imnul Naţional al României a fost cântat mai viguros. Deodată, o ţară întreagă şi-a reamintit de Regele său şi de trecutul nu prea îndepărtat, turbulent şi dramatic. Asta dovedea tuturor că Regele a rămas în veşnicia pământului românesc. Pelerinajul românilor din zilele acelea de doliu, la Peleş, la Palatul Regal, la Curtea de Argeş, a ridicat un catarg de speranţă într-un destin istoric mai demn, de o demnitate după modelul aceluia care era primit în braţele Domnului. Un istoric contemporan mintos scria: „România a fost pentru zece zile Regat”. (Sursa: Revista Contemporanul, articolul Schimbarea la faţă a României). Nu-l contrazicem, ba mai mult, îi mulţumim, ne aminteşte că şi România a fost regat. Ca Anglia, ca Danemarca, state dezvoltate.

Istorii insolite

Puţini români ştiu amănuntul conform căruia Regele Mihai a fost ultimul mareşal al României, cel mai mare grad din Armata Română. Mama mea, de pildă, de câte ori vedea o poză cu Mihai I, ducea mâna la gură şi zicea: „e bărbat frumos, păcat că a avut numai fete”. Dacă mama era monarhistă? Nicidecum. Pe vremea ei, toată lumea iubea Ţara şi, evident, pe Rege. La şcoală, cursurile începeau cu intonarea Imnului Regal: „Trăiască Regele/ În pace şi onor/ De ţară iubitor/ Şi apărător de ţară”. Toţi elevii stăteau în picioare, la marginea băncilor şi cântau privind la portretul din perete. Un glumeţ de mahala spunea la un şpriţ că noi, românii, dacă nu luam contactul cu nemţii, n-am fi avut regi, niciodată. Chiar aşa, dom’le?
Să ne întoarcem la gradul militar de Mareşal. Prin tradiţie, acest grad a fost acordat tuturor regilor români, începând cu Ferdinand – cel dintâi mareşal român, titlu conferit la întoarcerea sa la Bucureşti, la finele anului 1918, după refugiul de la Iaşi. Mareşali au fost şi Carol al II-lea, şi Mihai I. De reţinut: întemeietorul Casei Regale a României, Carol I, nu a fost niciodată mareşal, dar a primit din partea prinţului moştenitor al Germaniei, la începutul secolului al XX-lea, titlul de feldmareşal german. Trei ani mai târziu, în 1912, acelaşi Carol primea şi titulatura de mareşal al Armatei Imperiale Ruse (sic!).
Mihai I „a fost învestit drept mareşal la primul său 10 Mai sărbătorit din postura de rege al României, mai exact la 10 mai 1941, printr-un decret semnat de generalul de atunci, Ion Antonescu”. (Sursa – Ultimul mareşal al Armatei Române, de Al. Catalan). Pare anormal, avansarea de către un general a unui mareşal? Domnilor, Istoria Naţională e plină de glume şi glumiţe. Un exemplu? Iată cum caracterizează „dăştepţii de cartier” ziua de 23 August 1944: „A fost o zi sfântă, în care Majestatea Sa, Regele Mihai, le-a tras clapa nemţilor, trecând cu eroism de partea foştilor inamici”. Vă place? La şase săptămâni de la căpătuirea Regelui Mihai cu funcţia de mareşal, România intră în cel de-al doilea Război Mondial, declarând război Uniunii Sovietice.

Mai târziu, pentru că Armata Română se acoperă de glorie în eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, cu mari sacrificii, 30.000 de soldaţi şi 2.000 de ofiţeri, plus subofiţeri au căzut pe câmpul de luptă, Regele Mihai îl avansează pe conducătorul statului, gen. I. Antonescu, la gradul de mareşal. S-a întâmplat la 21 August 1941, prin decret regal. Asta înseamnă că atunci când Ion Antonescu a venit la Piatra Neamţ cu trenul blindat „Patria”, cadou de la Hitler, era general, nu mareşal cum îşi aminteau pietrenii, evident cu fanfaronadă războinică. La Piatra a venit în luna iunie 1941, atunci s-a închinat singur în ctitoria lui Ştefan cel Mare, Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”. Ce i-a cerut Celui de Sus? Victorie, aducerea moşiilor româneşti furate prin rapt teritorial, de pactul Ribbentrop-Molotov. Şi-a fost biruitor, pentru un moment. De altfel, despre trecerea Câinelui Roşu prin Piatra Neamţ s-au păstrat şi alte amintiri, unele chiar haioase. Le găsiţi în cartea lui Laurian Ante, intitulată „Hoţul de câini”, Bucureşti, 1974.

Mareşali de timpuri grele

Când toate războaiele au adus şi aduc mari nenorociri omenirii, a vorbi despre mareşali pare a fi o impietate. Când priveşti la televizor şi-i vezi pe galonaţii lui Putin gata-gata să apese, slugarnic, pe butonul nuclear, te apucă spaima. Mintenaş îţi aminteşti de neamurile criminale ale lui Goebbels, Himmler şi Hitler, ex-specialiştii forţei, născocitorii soluţiei finale. Şi totuşi, oamenii în uniformă de mareşal trebuie „deconspiraţi”. Mareşalii sunt de două feluri: mareşali ce miros a tranşee, care luptă cu sabia în mână pentru libertatea ţării lor şi mareşali „de mucava”, figuranţi, de sezon, de operetă. Dacă răsfoim cartea noastră de istorie, descoperim lucruri uimitoare: cei trei mareşali: Alexandru Averescu (1859-1938), Constantin Prezan (1861-1943) şi Ion Antonescu (1882-1946) au intrat în istorie şi legendă cam în acelaşi timp, dar în mod diferit. Dacă Averescu, ţăranul-soldat, a muşcat ţărâna de la Mărăşeşti şi a ajuns erou, Prezan a fost omul care nu s-a îmbătat niciodată cu glorie. A ştiut să rămână simplu şi modest, neschimbându-şi deloc felul de a fi de când fusese nădejdea ţării, în clipe de grea cumpănă. Deşi a participat la cucerirea Budapestei, s-a întors acasă, la Bucureşti, intrând în capitala României Mari neobservat, neaşteptat de nimeni, ca un simplu soldat întors din permisie. A fost singurul mareşal care n-a vrut să facă politică. N-a vrut să se „mânjească”, vorba unui gazetar de succes. Căci între omul politic şi un mareşal există deosebiri mari. Ofiţerul comandă soldaţii, iar politicianul vorbeşte, şi vorbeşte… de clacă. La 20 martie 1920, soldatul care fusese de strajă în fruntea Armatei la toate marile înfăptuiri din anii închegării României Mari a primit următorul ordin: „Cu începere de azi… chemarea Dvs. în activitatea de serviciu încetează”. Scurt, clar şi concis! Maurul îşi făcuse datoria, Maurul trebuia să plece. (Sursa – Gh. Buzatu, Istorie interzisă, Ed. Curierul Doljean, Craiova). Primul Război Mondial, care a luat multe vieţi, (aproximativ 10 milioane) a lovit crunt şi Armata Română. L-a lovit mortal şi pe generalul Eremia Grigorescu, eroul războiului de întregire, care a spus memorabilele vorbe „Pe aici nu se trece!”, şi nici nu s-a trecut. N-a mai apucat să fie „decretat” mareşal. Istoria s-a grăbit. Culmea, s-a grăbit şi cu mareşalul Antonescu. L-a trimis în faţa plutonului de execuţie. Ascultaţi-l! „Am fost un învins, au fost şi alţii… mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi”. I-a pus? Bustul mareşalului de la Piatra Neamţ a dispărut din peisaj. Normal! N-a spus marele Iorga „învinşilor nu li se ridică statui, nici busturi”? A zis, şi pietrenii l-au ascultat pe cărturar. Bravo!

Bastonul de mareşal

Bonaparte, primul împărat al Franţei, avea o zicere care îi încuraja pe toţi militarii. Spunea „fiecare soldat avea în raniţă, bastonul de…”. Traducere? Orice oştean adevărat care luptă pentru ţară, neam, onoare trebuie avansat în grad. Trebuie răsplătit pentru efortul său. Talentul militar nu creşte peste tot. E o floare rară. Hai să vă zic ceva despre talent. Un tânăr locotenent de infanterie îşi instruia plutonul pe Dealul Lungului (Căciuleşti –  Neamţ). Stăpân pe situaţie, le grăia subordonaţilor astfel: „o coloană inamică dotată cu… se îndreaptă spre noi… Cum acţionăm?”. La această interogaţie răspundeau şefi de grupă, după care plutonul ocupa o poziţie de luptă. Dacă la teorie lucrurile mai mergeau, la practică era dezastru, un adevărat circ. La exerciţiul tactic asista şi un bătrân care păzea trei vaci, că era vară. Moşul stătea în bâtă, se uita şi mustăcea. Într-o pauză, s-a apropiat de ofiţer şi i-a zis politicos: „D-le locotenent, eu dacă aş fi în locul dumneavoastră aş proceda aşa, aşa şi aşa. Nu vreţi să încercaţi?”. Şi s-a executat. Rezultatul? „Surpraiz!”. Exerciţiul a ieşit „brici”. Uimit de realizare, tânărul ofiţer l-a întrebat pe bătrân de unde ştie tactică militară?

Şi acesta a răspuns: „Sunt generalul de armată Nicolae Dăscălescu (1884-1969), născut la…, fiul lui…”. Tânărul ofiţer era să paralizeze, a mai avut putere să comande: „Pluton, drepţi! Onor la general!”. Şi anii au trecut. Gen. Nicolae Dăscălescu se odihneşte în cimitirul „Eternitatea” din Piatra Neamţ. Flacăra eternă de la Monumentul Eroilor nu mai arde. Trecătorii cu suflet mare şoptesc cuvintele „Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi”. Şi au bifat şi lecţia de patriotism.

Mihai I, ultimul mareşal al Armatei Române, a rămas o amintire. A intrat în Istorie, ca artizanul actului de la 23 August şi ca cel mai sărac rege aflat în exil. Astăzi, în conformitate cu statutul cadrelor militare, generalii de corpuri de armată şi amiralii pot primi gradul de mareşal din partea Preşedintelui României exclusiv în caz de merite militare excepţionale înfăptuite în teatrele de război. Din 1941 încoace nu au mai existat, însă, ceremonii de acordare a gradului de mareşal în România. De ce? Hai că ştiţi!

Prof. Dumitru RUSU