Festivalul (de teatru) care ne anunța apoteotic de pe afiș câți kilometri sunt de la TT până la vama cu Ucraina de la Siret s-a gătat de câteva săptămâni. De Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul pe stil vechi, preț de o zi, managerul Gianina Cărbunariu a avut pauză de la comentariile și dedicațiile clasicizate, personalizate pe ea însăși și pe cine au montat-o în funcție din partea CJ Neamț cu un cincinal în urmă, de când la TT iau proporții culturile de teatru fără teatru.
Duminica de 11 septembrie a fost o zi dăruită pietrenilor de Teatrul Odeon din București, cu prânz și cină conținute în două spectacole de vis. Parcă ne întorsesem în timp, înainte de 2017, ani în care Regalul teatral era la putere în festival.
O anti, non și para-Julietă cum nu s-a mai văzut
Despre primul spectacol al zilei, Julieta fără Romeo, nu știam nimic în plus față de prezentarea făcută pe site-ul oficial al Odeonului. Scrie acolo, suficient de tentant, că „plecând de la cele trei arhetipuri feminine din Romeo și Julieta de William Shakespeare, piesa își imaginează o versiune modernă a raporturilor dintre mamă, fiică și doică, a opozițiilor dintre datoria față de familie și aspirații individuale” și că „în compoziția textului se strecoară referințe la alte personaje feminine iconice și texte canonice, care articulează un discurs intertextual despre feminitate în dramaturgia clasică”. Pornind de unde s-a pornit cu textul și pretextul, ne anunță Bogdan Theodor Olteanu (regizorul și co-scenaristul piesei, alături de Alex Mircioi), se ajunge într-un oraș generic de provincie unde cele trei femei esențiale ale tragediei shakespeariene de la 1595 sunt prinse între presiuni nu foarte diferite.
Ce compun pe scenă Ioana Bugarin (Julieta), Elvira Deatcu (Marta, mama Julietei) și Ruxandra Maniu (Sonia), într-o desfășurare ținută pe voce, nu din microfoane la purtător, te captivează, te ține în priză de abia respiri. Cele trei adevărate forțe ale teatrului românesc nu joacă pur și simplu la un nivel de măiestrie artistică impresionant; ele trăiesc atât de intens rolurile încât te simți eliberat spre a începe să înțelegi ce ți s-a-ntâmplat numai după ce cade ghilotina din replica „Dacă nu omori, nu trăiești!”, reluată dintr-o răsuflare cu accentul „Dacă nu ucizi…”. Respiri adânc și dintr-o dată îți dai seama că ai asistat la o veritabilă investigație împănată cu ridicol, absurd, accente de luciditate. Astfel, acceptând modelarea artistică a investigației, Julieta care vrea să dea admitere la Teatru la București, antrenată fiind pentru rolul Julietei de către doica Sonia, care antrenoare sună adesea din clopoțelul realității, cu reverberații din copilărie, sub ochii mamei care (la o adică) răbufnește într-o viziunea personalizată depre cei doi copchilandri eroi din piesa lui Shakespeare, totul sub spectrul absentului tată Alexandru, pe care putea foarte bine să îl cheme Godot și căruia-i atârnă o filă de corupție la mâna tatălui dubiosului iubit al Julietei, toate acestea așadar devin nu câteva axe ale poveștii, ci veritabile curbe de sarcină. (O superbă și reconfortantă cronică a spectacolului, semnată de Oana Stoica pentru scena9.ro, merită a fi parcursă aici.)
Un supliment de recompensă avea să ne fie admirabil administrat la întâlnirea din Rotonda TT cu cele Trei Forțe, după spectacolul închis cu nenumărate bisuri, urale și ovații. Am aflat cum s-a conceput din mers, cum s-a șlefuit, cum s-a născut acest rod al plandemiei, expus în premieră pe 5 iunie 2021. Dacă regizorul amintea în prezentarea vremii de o atmosferă distopică și fuga de culori, de tehnologie, de muzică, ajungând la o montare bazată exclusiv pe text și actorie, la întâlnire s-a mărturisit că toată producția a costat una mie șase sute lei, până și scaunele din decorul minimalist impecabil fiind „împrumutate de la regizorul Alexandru Dabija”.
Indiferent de ce-or zice prin viu grai sau vor slobozi prin cele tastaturi fundamentaliștii curcubeiști, haștagopiteci și rezistopați, e musai a da de veste că, la oxigenarea cu discuțiile din Rotondă, o singură persoană s-a dovedit în plus: o duduie care semăna tare bine cu Cristina Modreanu, consacrată criticăreasă de teatru acreditată, pardon!, afiliată Cincinalului „Gianina Cărbunariu la TT”. Absolut neîntâmplător, ba chiar dinadins, capătă consistență de datorie morală amintirea unui refren. E al șlagărului Romeo și Julieta by Holograf, de pe albumul Holografica, vechi de peste 20 de ani:
„Orice Romeo are Julieta lui,
Asta-i povestea, a ta și-a orișicui.
Așa e viața, mereu va fi așa,
Ieri ca și azi, mâine sau pururea…”
Ieri ca și azi, chitară bas și voce la Holograf face distinsul arhitect Iulian (Mugurel) Vrabete. E căsătorit cu Maria Zărnescu, o mare, incontestabilă și discretă doamnă a criticii de teatru autentice, cinstite din România.
Rebarbor sau azilantul politic Monciu-Sudinski și cetățeanul Dabija
Seara Rebarbor, cu trăire și sentiment anticipate în regim de conexiuni garantate, era gata „denunțată” cel puțin din 11 iulie de mesagerulneamt.ro (vezi aici). Actul de prevenire pozitivă se înfăptuia pe fondul panaramei cu bătaie de batjocură numită OAU. Reprezentația „parcajistică” fusese înjghebată prin maltratarea textului Scriitorul și mașina de scris, care în 2021 a câştigat a III-a ediţie a Concursului de Dramaturgie „Corneliu-Dan Borcia“ organizat de TT și însemna la origine un spectacol muzical pentru copii. Autoarea e o altă Forță a teatrului-teatru, cumplit de talentata actriță Antoaneta „Toni” Zaharia de la Odeon. În Rebarbor, cel puțin în patru scene din cele 12, strălucește de-ți ia mințile. Inconfundabil strălucește în alte scene, mai ales în cea de-a treia, una solo, prea repede uitatul nostru Cezar Antal. Ca răspoimâine face 10 ani de când a plecat de la TT…
Ce înseamnă exact Rebarbor nu am aflat. Sună cumva ca din familie cu Birlimbau. Sau Sclemberici. Contează acum cartea lui Alexandru Monciu-Sudinski, publicată de Editura Eminescu în 1971, interzisă și cu tirajul dat la topit. După încă două cărți, Caractere (1973) și Biografii comune (1974), scriitorului, filosofului, traducătorului și activistul pentru drepturile omului i s-a făcut vânt din din țară până în Suedia, unde a primit un cinstit azil politic.
Despre refugiat, din prezentarea de casa de la Odeon a spectacolului cu premieră pe 4 februarie a.c. (vezi aici), se evidențiază natural cuvintele lui Mitoș Micleușeanu: <<Sudinski a scris în plin regim comunist o proză atroce și teribil de autentică, o adevărată incursiune în patologicul românesc, în culisele “omeniei”, “sufletismului” și a “tovărășiei”, oferindu-ne țesutul malign al unui “tradiționalism” cinic și primitiv. Scrierile sale sunt valabile și astăzi sau mai degrabă, sunt universal valabile și nu se referă doar la comunism. Nu întâmplător Laurențiu Ulici a spus despre “Guliver” (proza “forte” din volumul Rebarbor) că este “cel mai bun text epic antitotalitar din proza contemporană”. Pentru cei interesați de o literatură nefardată, fără compromis, prozele lui Alexandru Monciu Sudinski adunate în volumul „Rebarbor” sunt absolut necesare. În cele din urmă, acest prozator mi-a demolat convingerea că proza rusească ar fi mai “dură” sau mai “tăioasă” decât cea românească>>. Sunt cuvinte care dau c-un bisturiu profund și controlat la temelia uitărilor noastre.
De-a dreptul fabulos este că în 1976, cu premieră pe 15 martie, pornind de la Caractere și Biografii comune, la Teatrul Giulești s-a pus în scenă spectacolul Caractere, cuprinzând șase portrete-dialog susținute de o distrbuție din care făceau parte Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Constantin Cojocaru, Jorj Voicu, Florin Zamfirescu, Ion Anghel, Geo Costiniu și însuși regizorul George Bănică. Teatrul Giulești e Teatrul Odeon de azi. Pentru cine nu a aflat, The Great Lady Dorina Lazăr, altfel o mândră fiică bolnavă de modestie a Hunedoarei, a revenit la conducerea teatrului după 1 aprilie 2021, în urma unui act de Justiție cu aplicare întârziată.
Alexandru Dabija
Spectacolul în sine s-a produs eroic, cu suferință de voce într-o sinistră sală cu acustică lichidată. „Fabricat” până la cel mai enervant ultim detaliu de regizorul Alexandru Dabija, minunea e imposibil de povestit, e prea densă, chit că-i tentant să glosezi pe teme de recuperare, prostie și splendoare, absurd și pamflet, bașca istoria care ne atârnă din context ca o gloabă moartă. E chestie de nostalgie a viitorului bazată pe actualitatea trecutului. Ca și emoția din piesă stârnită, de pildă, cu variațiunile pe șlagăre de odinioară, precum Oameni by Marius Țeicu & Aurelian Andreescu de pe la 1973. Cu atât mai fain și-au găsit locul ingerințele memorabile din partea inteligenței artificiale materializate în evoluția deliciosului roboțel Alpha Mini, întregind o experiență unică de două ceasuri, timp în care e impsobil să nu simți cum peste sală fâlfâie geniul lui Sandu Dabija.
Provocare pentru patrimoniu și onoare
Din Rebarbor s-ar cuveni înfiripate neîntârziat două proiecte. Nu e greu, nu doare, ba dimpotrivă.
Primul ține strict de spectacol. Și pornește tocmai de la nostalgia viitorului bazată pe actualitatea trecutului. Merită efectiv un program cultural național de promovare și conștientizare, finanțat de ministerul de resort, cu reprezentații până și în ultima localitate care deține o sală și o scenă rezonabil de funcționale prin raportare la montare. Dacă tineretul României nu se reduce la cine face parte dinastic din familiile conducătorilor și puternicilor contemporani, care au legătură cu prezentul și viitorul țării mai puțin decât dracu’ cu tămâia, atunci terapia cu acest spectacol e de luat în seamă. Și nu tinerii trebuie să se ducă spre spectacol, ci invers.
Al doilea proiect este de esență eminamente locală. Îi este destinat lui Sandu Dabija, întemeietor de istorie și glorie pentru Teatrul Tineretului și Piatra-Neamț încă de la 1976. Student fiind pe atunci, a pus în scenă, în premieră pe țară, Răfuiala de Philip Massinger. Fabuloasa reprezentație, gândită și ilustrată muzical de tânărul de 21 de ani, susținută de o scenografie marca Laurențiu „Bill” Dumitrașc, îi aducea un prim premiu pentru regie în 1977. La Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Tineret și Copii. De la Piatra-Neamț, unde în altă parte? Cariera și palmaresul, ambele impunătoare, dacă nu magnifice de-a dreptul, cu explicațiile aferente, toate constituind portretul uneia dintre cele mai mari personalități din întreaga istorie a teatrului românesc, ar depăși până și cuprinsul unei ediții speciale de ziar. Internetul e cât de de ajutor, dar strict în termeni indicativi, unele informații putând fi recuperate de la Teatrul Odeon sau de prin alte părți.
Ideea de acum este una simplă: chiar trebuie ca omul să treacă în altă lume pentru a i se acorda titlul de Cetățean de Onoare la Piatra-Neamț? Conducătorii locali executivi și consilierii n-au învățat nimic din dramatica experiență cu regretatul Ioan Onisei, pe care l-au uitat în timpul vieții? Sigur, nu ar mira pe nimeni ca ei să nu știe de unde e de loc regizorul, pe unde a făcut școala. Dar asta nu e o scuză, asta acuză. Rezolvarea e simplă. La fel și cea ce stă în condeiul Ministrului Culturii.
Notă: S-au folosit ilustrații de la Teatrul Odeon, cu acordul doamnei Dorina Lazăr.
Viorel COSMA
