Daniela Lupaşcu, fericirea de a ajuta și crește copii

Povestea Danielei Lupașcu începe în 1998, când era lansată  campania “Copiii de week-end”. Cei de la Protecția Copilului îi îndemnau pe cei care iubesc copiii să ia acasă câte un orfan sau aflat din alte motive într-un centru de plasament, pentru două zile, ajutându-i, astfel, să iasă din atmosfera centrului. Așa a fost începutul, pentru că lucrurile au evoluat și s-a ajuns ca, în jurul acestei femei, să crească 4 copii.

De la tristețea orfanului, la preot cu har dedicat copiilor

În 1998, Daniela Lupașcu, din Roznov, a luat acasă un băiețel, Alexandru, pe care avea, mai târziu, să-l și adopte. Băiețelul de atunci are acum 28 de ani și este preot. Ajută la rândul lui alți copii, în cadrul unor acțiuni caritabile pe care le organizează în parohia Murfatlar.

Alexandru nu și-a cunoscut părinții niciodată, fiind abandonat în maternitate. La 4 ani și jumătate totul avea să se schimbe radical și avea să înceapă o adevărată viață de familie alături de familia Danielei Lupașcu. Băiețelul crescut într-un centru de plasament a început să-și dorească o surioară și a cerut acest lucru insistent până ce noua familie a găsit o soluție. Mama Danielei, care locuiește la două case mai încolo, în calitate de asistent maternal, a luat o fetiță în plasament, Alexandra, care avea numai 3 ani și care acum petrecea cea mai mare parte a timpului în familia Lupașcu, în compania lui Alexandru. Fetița intrase în sistemul de protecție la puțin după doi ani de la naștere, nu știa să meargă, nu vorbea. Nici nu-și mai amintea părinții biologici. La 3 ani și jumătate când a venit la familia Lupașcu încă nu vorbea, învățase să meargă, însă obosea foarte ușor. Între timp, din dorința de a le oferi copiilor un trai mai bun, soțul Danielei a plecat să muncească în Italia, iar ea  devine funcționar public în Primăria Roznov, la contabilitate, pentru că postul pe care lucrase până atunci, în altă parte, s-a desființat. Copiii erau deja la școală, lucrurile evoluau frumos și deveneau o familie frumoasă și unită. Ceva mai lipsea însă…

“Băiatul era în clasa treia și, când m-am întors de la serviciu, l-am găsit obosit, i-am verificat temele. A doua zi dimineață, cât i-am pregătit micul dejun l-am găsit adormit cu capul pe manualul de la școală. Atunci i-am zis soțului meu, ce vom face de la toamnă, când fata intră în clasa întâi și băiatul va fi în clasa a IV-a? Cum mă voi mai descurca cu educația lor și cu serviciul? Și atunci m-am hotărât să devin asistent maternal pentru că era cea mai bună soluție să pot fi acasă, lângă copii și să am și un venit”, își amintește Daniela Lupașcu.

Să fii asistent maternal nu este o meserie ușoară. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinești nu sunt chiar la îndemâna tuturor. Întreaga familie a viitorului asistent maternal trece printr-o evaluare psihologică riguroasă, apoi urmează o anchetă socială prin care trebuie să demonstrezi că ai toate condițiile de trai și educație pentru creșterea copiilor. Fiecare asistent trece printr-un curs de formare și o evaluare după aceea. După primirea atestatului, la fiecare trei luni, se fac verificări de la mai multe instituții, în principal din cadrul Direcției pentru Protecția Copilului și de la Agenția Județeană de Inspecție Socială și Plăți. În județul Neamț sunt doar 450 de asistenți maternali și asta pentru că mulți dintre cei care își doresc acest lucru, pe parcurs, renunță. Psihologic, fiecare asistent maternal trebuie să fie pregătit în orice clipă să renunțe la copilul pe care-l are în grijă, pentru că, din momentul în care acesta intră în sistem, încep și demersurile pregătitoare pentru adopție sau familia poate cere să i se reîncredințeze copilul, demonstrând că are posibilitatea să îl crească.

De-a râsu‘ plânsu’ prin cămările sufletului…

Revenind la povestea de viață a Danielei Lupașcu, ea și-a propus să mai ia un copil, să rămână acasă ca asistent maternal, să se dedice în totalitate acestora, să-i pregătească pentru viață. Ea este un caz atipic de asistent maternal, pentru că a și adoptat trei dintre copiii pe care i-a luat în grijă și pentru că, în final, a crescut patru copii. Niciunul născut de ea! Soțul și mama au sprijinit-o și așa familia Lupașcu a devenit mai mare. În viața lor a intrat o altă fetiță de 4 ani, în iulie 2004, adusă de la un centru din Roman, care ar fi trebuit să fie cel de-al treilea copil al familiei. Însă, fetița avea să stea mai puțin de două luni alături de ei. Părinții acesteia divorțaseră și, dacă inițial statul a preluat-o, tatăl și o mătușă a fetiței au insistat ca ea să se întoarcă în familia lărgită, la o soră a tatălui, chiar dacă aceasta avea deja doi copii și o situație familială destul de grea, iar condițiile de trai erau mult inferioare celor oferite de familia Lupașcu. A fost primul moment de amărăciune, trecut destul de greu și cu tristețe de întreaga familie. Pentru că soții Lupașcu i-au privit și i-au crescut pe acești copii ca și cum ar fi fost proprii copii.

“Nu pot să vă spun ce traumă a fost pentru această fetiță. Au adus-o, după o lună în vizită, se ținea de gâtul meu și-mi zicea: mamă, de ce m-ai dat? Ți se rupea inima, un copil extraordinar!” Şi ochii Danielei se umplu de lacrimi.

Trecerea peste acest episod  a fost, cumva, mai ușoară pentru că o altă fetiță, de 8 ani, Dumitrița, a fost încredințată familiei. Ea își cunoștea părinții naturali, fusese instituționalizată împreună cu sora ei, dată și ea unui alt asistent maternal, de la Rediu. Dumitrița sau Dumi cum aveau să-i spună cu toții, era speriată la început și timidă.

“Le-am explicat copiilor că voi veni cu un alt copil, dinainte. Ei încă mai erau supărați că plecase cealaltă fetiță din familia noastră. Ușor, ușor s-a integrat. Era mai retrasă la început, avea un vocabular mai de stradă, așa. Îmi amintesc un episod în care ea l-a făcut pe Alexandru bou pentru că o deranjase ceva. Și băiatul nu mi-a spus nimic. Dar, seara, când o turmă de vaci trecea pe stradă, a chemat-o, i-a arătat vacile și i-a spus: Vezi, ce sunt astea? Și fetița i-a spus: Vaci… Da, vaci, i-a spus Alexandru și masculul lor e boul. Eu sunt un copil ca și tine și am un nume, mă cheamă Alexandru! Mi-a plăcut caracterul lui atunci, pentru că nu a venit fuga cu pâra la mine, a rezolvat totul, ca între frați, i-a explicat. Și le-am spus atunci că familia noastră are anumite reguli: nu aveți voie să vă jigniți, orice problemă aveți îmi spuneți mie, eu vă corectez! Nu vă jigniți, nu vă loviți!”, își amintește zâmbind Daniela.

Dumitrița nu a putut fi adoptată de familia Lupașcu, pentru că familia ei biologică nu și-a dat niciodată acordul. În schimb, ea a crescut până la maturitate în familia din Roznov. Mezinul familiei, Daniel, fratele biologic al Alexandrei, a fost luat în plasament de familia Lupașcu în 2010.

“Am mers împreună cu Alexandra la secția Pediatrie din spital, unde băiatul era internat, mi s-a părut firesc, pentru că era, până la urmă, fratele ei. Acest copil nu vorbise niciodată și, în momentul în care am intrat în salonul lui, a ridicat mânuțele spre Alexandra și i-a spus: Mama! O vecină, tot din Gârcina, de unde erau ei, era internată și ea, în salonul de alături și mi-a spus cât de impresionată a fost. Alexandra semăna foarte bine cu mama ei. Și după aceea, o bună bucată de timp, Daniel nu a mai vorbit, nu a mai spus nici un cuvânt, nimic. Mai târziu, după câteva luni, cu multă dragoste și răbdare l-am determinat să vorbească, l-am adus la lumină: Iar acum, vă spun cu mândrie, că este un elev de zece pe linie”. Şi ochii Danielei licăresc de emoție.

Cei trei copii, mai mari, deveniți adulți, se iubesc și se ajută în continuare ca frate și soră. Cel de-al patrulea, Daniel, a devenit mezinul familiei și este acum în clasa a VIII-a, pregătindu-se pentru evaluarea dinaintea liceului. Iar Daniela așteaptă cu nerăbdare finalizarea procedurilor de adopție și pentru el. Alexandru este preot cu parohie în Murfatlar. Alexandra a terminat dreptul, cu master în domeniu și de un an lucrează la Primăria din Murfatlar vrând să rămână aproape de fratele ei. Iar Dumitrița, după un episod în care a vrut să îmbrace haina monahală, după exemplul fratelui, a devenit hairstylist și își câștigă existența frumos. Cu toții s-au căsătorit, au propria lor familie și revin la părinții Lupașcu ori de câte ori au ocazia. Patru copii au primit o șansă, o viață și o familie nouă în Roznov, județul Neamț. La 59 de ani, Daniela Lupașcu își dorește în continuare să fie mamă pentru alți copii nefericiți pe care să poată, așa cum metaforic a spus-o ea, să-i aducă la… lumină.

“Acești copii au nevoie de dragoste, de îmbrățișări. Sunt de o sensibilitate, nu vă puteți da seama! Când a plecat la facultate, Alexandru mi-a spus: mama, trebuia să fi luat o pernă, să-ți simt mirosul! Așa de atașat era de mine!”, își încheie povestea de suflet Daniela. (Angela CROITORU)