Elena Surugiu, din satul Rădeni, comuna Păstrăveni, este un asistent maternal ieșit din tiparele normale. Are 31 de ani și de numai 3 ani lucrează în acest domeniu. Abandonată de mică de propriii părinți, a ajuns la o vârstă foarte fragedă, împreună cu o soră a ei, într-un centru de plasament. Nu într-o casă de tip rezidențial, ca cele de acum, cu condiții deosebite, moderne și cu mult personal, ci într-un centru în care, într-un singur dormitor, erau 12 fete, iar în dormitorul de alături erau băieți. Câteva zeci de suflete speriate, înghesuite și aliniate “în sistem”. Cărora rareori le zâmbea cineva sau le așeza o șuviță de păr. Și în care personalul se împărțea între “doamnele bune” și cele “rele, care țipau la noi pentru orice fleac!”.
“Am vrut să fiu asistent maternal pentru că și eu am fost crescută tot de un asistent. Până la vârsta de 11 ani am stat la casa de copii, la Roman. Ne loveam acolo, nu te lua nimeni în brațe să-ți spună: Lasă, că trece! Am fost dată din maternitate, nu-mi știu părinții. Știu că am 9 frați din care cunosc doar doi, cu care țin legătura. Sora mea, pe care o cunosc, era și ea în centru cu mine. Când aveam 11 ani a venit familia de la Agapia, care m-a luat în plasament, chiar de Constantin și Elena, de ziua mea” și vocea Elenei păstrează încă amprenta acelor vremuri în care era fetița uitată în “casa de copii”.
A crescut alături de copiii naturali ai familiei, doi băieți mai mari și o fată care era de aceeași vârstă cu ea. “Mama care m-a crescut pe mine nu știa că mai aveam o soră. Abia după trei ani a aflat că era și ea acolo și, ca să nu ne despartă, a luat-o și pe ea”. Pesemne că între oameni buni pot crește în siguranță chiar și 5 copii, ceea ce pentru alții poate părea o adevărată povară. Când a intrat în noua ei familie, Elena recunoaște că, deși avea 11 ani, nu știa să facă nimic. Nu știa să scrie și să citească, deși era în clasa a IV-a. Au învățat-o noii ei părinți și frații, nu numai să citească, ci și să facă diferite lucruri utile prin casă, să se îngrijească pe ea însăși și chiar să aibă grijă și de alții. La un moment dat și-a dorit să îmbrace haina monahală dintr-un impuls de moment de a-și dedica viața iubirii lui Dumnezeu. Apoi a înțeles că nu aceea era menirea ei și s-a întors la viața laică. La liceu și-a cunoscut marea iubire, cel cu care s-a și căsătorit la 19 ani, au împreună doi copii, o fetiță de 11 ani și un băiat de 7 ani.
“Băiatul tot face slujbe prin casă. Și eu… l-am întrebat dacă ar vrea să se facă preot. Dar, el zice că nu, că vrea să se facă bucătar! Fata vrea să se facă medic pediatru, vrea să ajute și ea copiii. Eu i-am explicat care-a fost situația mea și ea mi-a spus: Mamă, tare aș vrea să ajut și eu copiii. Dar, nu vrea să fie asistent maternal ca mine, vrea medic!”, povestește, cu mândrie maternă, Elena.
A avut exemple de asistenți maternali în ambele familii. Acasă, a fost crescută de un astfel de asistent, după căsătorie și-a cunoscut soacra care lucra în acest sistem. A avut ocazia să vadă cum se lucrează într-un centru pentru copii cu dizabilități, dar nu s-a considerat suficient de tare ca să reziste într-un astfel de serviciu, unde copiii au și altfel de răni, nu numai sufletești. În 2019, s-a decis să intre și ea în această armată a părinților de împrumut.
Plasament sau pansament pentru suflet?
Sună ciudat și nefiresc acest cuvânt, atât de des folosit pentru acești copii care sunt ai nimănui la un moment dat, plasament. Și ceea ce exprimă el se vrea cumva un fel de pansament pentru sufletul micuților care rămân cu o povară de tristețe în suflet toată viața lor. Se vede pe fața Elenei acest lucru, oricâtă dragoste ar fi primit de la noua ei familie, ideea de a fi respins de cei de același sânge cu tine, te macină încet și dureros, toată viața. Nimeni nu poate pansa asta nicicum! Elena și întreaga ei familie au trecut peste toate evaluările psihologice, ancheta socială, a luat atestatul și a venit acasă cu un băiețel de două luni adus de la Târgu-Neamț. Soțul a susținut-o. Au botezat acel copil și l-au făcut parte din întregul lor. După care familia lor a învățat să-și înghită lacrimile și-a învățat ce înseamnă renunțarea din iubire. Pentru că, la un an și zece luni, după ce cu toții s-au atașat de el, băiețelul, căreia Elena refuză să-i spună pe nume, pentru a nu-și răscoli sufletul, a fost dat spre adopție. Adopția are prioritate, așa este legislația în România, în ideea că familia are întâietate.
“Era foarte iute, parcă era argint-viu. Mi-a fost greu pentru că a fost mereu bolnav. L-am dus la controale peste controale. Și cu inima și la neurolog și la ochi și la urechi… Am fost și la Iași cu el, m-am dus peste tot ca să-l fac bine! Și a fost bine! În fine, o familie din cartierul Dărmănești din Piatra-Neamț l-a adoptat…”, își amintește, nostalgică, Elena.
Următorul copil pe care l-a primit cu brațele deschise a fost Maria, o fetiță luată de pe stradă, unde tatăl o ținea cu el la cerșit. Abia intrată în sistem și dăruită, pentru o perioadă de timp, familiei Surugiu.
“Când am văzut-o… frumoasă foc! Mi-a rămas inima la ea! Avea numai 10 luni, era o păpușă vie. Am luat-o, am venit cu ea acasă… efectiv stătea numai în funduleț, nu se mișca. La 10 luni copiii merg bordea-bordea, în patru labe, se mișcă prin casă, știu să mănânce, diversificarea se face de la șase luni. Deja la un an merg bine. Ea doar stătea în funduleț, cum era învățată. Și vrea numai biberonul, nu știa să mănânce. Am botezat-o noi, cu chiu, cu vai, că tatăl ei biologic nu vrea, că era de etnie rromă și la ei, cică, dacă moare un membru din familie, până la un an jumate nu are voie să se boteze nimeni din acea familie. Acum îi deschide și ei dosar de adopție. Deja s-a integrat, mănâncă, vorbește mai greu, dar merge. Este sănătoasă, foarte mămoasă, s-a lipit de mine efectiv. Dacă îi spui că ceva nu este voie, se ridică îmbufnată și se pune singură la colț, ca și cum am certat-o și ar fi pedepsită. Copiii mei deja mă întreabă: Da’ o să o dăm și pe Maria?! Eu am încercat să le explic: Știți care este serviciul meu și asta este. Când va veni vremea, va trebui să o dăm!”, spune, cu o voce scăzută, Elena și scutură din cap ca și cum ar vrea să alunge această imagine din minte.
Elenei îi place să gătească tot felul de bunătăți pentru familia ei, în special pentru copii, ca lor să nu le lipsească nimic și pentru ca dulcele mesaj al dragostei pe care le-o poartă să vină și prin torturile, prăjiturile și dulcețurile cu care îi răsfață.
“Când gătesc să o vedeți pe Maria cum vine… Se așează lângă mine și atâta își notează! Are un carnețel special pentru asta, și scrie acolo tot ce fac eu. Și zice: Mama, ce ai pus acolo? Ce ingrediente? Dar cum de-ai învățat tu să faci atâtea? E foarte curioasă. Și eu îi povestesc cum îi făceam eu și cu sora mea de la Filioara bucătăria vraiște mamei de la Agapia. Și-apoi când venea ea acasă, își punea mâinile în cap: Vai de mine! Și Maria râde foarte frumos și e o dulceață de fetiță!”, povestește Elena despre noua bijuterie umană din familia ei.
“Soțul meu îmi spune că m-a întărit Dumnezeu. Zice: La câte mi-ai povestit tu că ai trăit și prin câte ai trecut!… Și vrei să crești în continuare alți copii! Eu care am crescut și așa… și așa, sunt foarte de acord cu faptul că acum asistenții maternali au prioritate. Pentru că e altceva să mergi într-o familie, decât așa, la gloată, toți într-un centru”, mai spune Elena.
Cu gândul la toate celelalte momente dureroase prin care va mai trece mama de profesie Elena Surugiu ori de câte ori va renunța la un alt copil, ies pe holurile Direcției pentru Protecția Copilului. Gândindu-mă că, probabil, e mai ușoară calea pe care a ales-o Daniela Lupașcu. Aceea de a adopta acești copii. Așa nu va fi nevoită să renunțe la ei și la iubirea care pleacă! (Angela CROITORU)
