Profesorul Gheorghe Apetrei sau Genuțu, cum îl știu apropiații, este cunoscut opiniei publice din postura de dascăl și director al Colegiului Tehnic “Ion Creangă”, dar și un renumit stupar al zonei. Are o poveste de viață în care fiecare moment este raportat la moștenirea pe care i-a lăsat-o familia.
Profesorul Gheorghe Apetrei sau Genuțu, cum îl știu apropiații, este cunoscut opiniei publice din postura de dascăl și director al Colegiului Tehnic “Ion Creangă”, dar și un renumit stupar al zonei. Are o poveste de viață în care fiecare moment este raportat la moștenirea pe care i-a lăsat-o familia.– De când sunteți în învățământ ?
Sunt profesor de 24 ani, septembrie 1998 fiind data la care mi-am început cariera didactică. După 10 ani la catedră, adică numai la catedră, deoarece și acum am și normă didactică de predare, redusă evident, ocup funcția de director al Colegiului Tehnic “Ion Creangă” – mai precis începând cu luna iunie a anului 2008.
– De ce ați ales să fiți profesor? Și de ce biologia?
Primele modele în viața unui copil sunt părinții. Mi-am trăit copilăria printre cărțile părinților, printre caietele cu planificări și proiecte de lecție, printre planșele desenate de tatăl meu cu tuș și penița REDIS, printre teancurile cu lucrări de control. Am ales să fiu profesor având drept modele pe părinții mei. Am ales biologia, deoarece am avut ocazia ca de copil mic să îmi petrec mare parte din timp în natură, fie la țară în gospodăria părinților și a bunicilor, fie în pădurile de salcâm, tei sau brad, fie în lanurile de floarea soarelui din Bărăgan sau Insula Mare a Brăilei unde îmi petreceam mare parte din vacanțe – la albine, – în stupăritul pastoral practicat de tatăl meu.
Mai mult decât atât am avut parte de o impresionantă bibliotecă, plină cu cărți de specialitate care la acea vreme însemna foarte mult, informația se găsea doar în cărți iar acestea nu erau foarte ieftine. Aș mai putea spune că opțiunea de a studia biologia a venit și ca urmare a faptului că tatăl meu a fost profesor de biologie, iar faptul că el a plecat dintre noi foarte devreme, înainte ca eu să-mi încep studiile universitare, m-au făcut practic să aleg a-i continua într-un fel munca, cariera, atât ca profesor, cât și ca apicultor. Mi-am dat seama mai târziu că de fapt acest lucru a fost dorit și de el.
– Ce ne puteți spune despre familia în care ați crescut și ați fost educat?
Am crescut într-o familie de profesori, de cadre didactice la o școală de la țară în satul Topolița, comuna Grumăzești, în aceeași curte cu bunicii paterni. A fost un privilegiu pentru mine să cresc într-o curte plină de viață: răsadniță, găini, vacă cu vițel, purcei, curcani, grădină, vie la streașina casei, pisici, pârâu cu pește în fundul grădinii. Am avut un program zilnic destul de strict și riguros întocmit pe care, recunosc, nu prea puteam să îl respect, deoarece am fost suficient de zburdalnic. Tatăl meu a fost un om foarte calculat, precis în acțiuni și sever în același timp. Beneficiam însă de “ajutorul” celorlalți din familie și de multe ori eram acoperit de aceștia dacă nu-mi îndeplineam sarcinile trasate. Bunicul meu era foarte religios, de la el am învățat să fiu un om cu credință în Dumnezeu, să-mi respect înaintașii și să le cinstesc memoria. De la el am învățat să fac Acatistul pentru morți și știu inclusiv numele bunicilor bunicilor mei.
– Cum era copilul Gheorghe Apetrei? Ce fel de elev erați?
Copilul Gheorghe Apetrei, – de fapt Genuțu așa cum mă știe toată lumea după alintul mamei – nu era nici pe departe cel mai cuminte copil din lume. Am fost un copil normal spun eu, un copil care îşi făcea și temele, dar care și fugea la fotbal cu copiii din sat ori de câte ori se ivea ocazia. Pentru părinți cred că am fost suficient de zburdalnic încât să le fac viața frumoasă. Recunosc însă că i-am făcut și supărați și fericiți. Per total i-am făcut să se simtă părinți și să nu le fie foarte ușor în această ipostază. Ca elev nu aș putea spune că am fost întotdeauna primul din clasă, nu, dar am fost printre primii, am avut materii preferate și materii la care nu am dat o foarte mare importanță. Am luat întotdeauna premiu atât la gimnaziu, cât și la liceu. Îmi aduc aminte că la liceu, la treapta a doua, am luat cea mai mare medie de la profilul meu. Am afectat 3-4 ore în fiecare zi pentru teme. Cel puțin în liceu țin minte că mi se umplea camera de cărăbuși și insecte nocturne, deoarece preferam să învăț noaptea cu geamul deschis. Cel mai mult îmi plăcea să rezolv probleme de fizică. Simțeam o satisfacție mare atunci când după mai multe încercări rezultatul din caietul meu bătea cu cel de la finalul culegerii. Am și citit foarte multe cărți, foarte multe. Citeam și atunci când mâncam, iar bunica îmi spunea “Închide măi cartea când mănânci, că îți înghiți mintea!”.
– O amintire din copilărie…
Am atât de multe amintiri încât nu știu care să spun că sunt mai importante. Am atâtea amintiri frumoase, cât și mai nefericite, așa că îmi este greu să le spun cumva. De la taberele de vară, ca elev, la Năvodari, Alba-Iulia, Izvoarele Prahovei, Lacul Sărat, partidele de fotbal jucate cu cei de vârsta noastră din satele vecine, făcutul mustului toamna în curte cu toată familia, verișorii și unchii, puiul cu smântână al bunicii, jocul de-a v-ați ascunselea noaptea pe drumul pietruit al satului, mersul cu sania pe deal, până la decesul bunicului și al tatălui sunt încă amintiri foarte vii și pe care nu le pot uita.
– Cum v-ați cunoscut soția ?
Anul I la facultate, prima aplicație practică la Izvorul Muntelui – la Stațiunea de Cercetări Biologice Potoci-Bicaz am urcat muntele separat și l-am coborât împreună. Am fost colegi de facultate 4 ani, am fost și colegi de grupă, am învățat împreună, ne-am distrat împreună și imediat după ce am terminat facultatea ne-am căsătorit.
– Ce ne spuneți spune despre cei doi copii ai dumneavoastră?
Rareș este băiatul nostru mare, are 20 ani împliniți în această toamnă. Este un copil extraordinar de ambițios, are o memorie fantastică, un băiat care știe foarte multe lucruri. Ne mândrim cu performanțele sale școlare, dar și din viața de zi cu zi – a fost olimpic în liceu, la fizică, la istorie, iar acum studiază medicina la Facultatea de Medicină a Universității “Iulius Hațieganu” din Cluj. În timpul liber este cel care adiministrează site-ul “Stupina Apetrei” fiind și un bun cunoscător al tehnicilor de marketing. Este un băiat care ne face să fim bucuroși și mândri în fiecare zi, deși, evident, există și acele dezacorduri legate de așa-zisa luptă dintre generații. Ilinca-Maria este bucuria noastră mică, cea care ne umple acum casa fără de care am fi rămas foarte singuri. Este o fetiță superbă, sensibilă și iubitoare cu o dragoste extraordinar de mare de oferit. Iubește la nebunie animalele și își dorește să devină medic veterinar. Am casa și curtea plină de pisici, căței, găini, peștișori în acvarii. Vrea să îi cumpăr capre, văcuțe și oițe, iar animalul pe care și-l dorește cel mai mult este un cal. Nici nu ştiu ce să fac! Este abia în clasa a III-a și vom vedea ce ne rezervă viitorul. Cert este că suntem o familie unită în care fiecare își cunoaște foarte bine rolul! Din familie au primit drept cuvinte și învățăminte de urmat: cinstea, corectitudinea, munca, bunătatea și generozitatea! Acestea le-am primit și noi ca părinți de la părinții noștri. Sperăm să ne urmeze sfaturile.
– Știu că sunteți un apicultor desăvârșit, iar mierea dumneavoastră de la Stupina Apetrei este foarte căutată și apreciată.
Albinele au făcut parte din viața mea din momentul în care m-am născut. Îmi aduc aminte de la prima albină care m-a înțepat când aveam 3 ani și pe care am înmormântat-o și până la ziua de ieri când am terminat de făcut punerea împachetajului de iarnă. Iubirea față de ele a venit în timp. Să nu credeți ca atunci când colegii de școală jucau fotbal sau v-ați ascunsa în drum, iar eu hrăneam albinele cu tatăl meu, adică munceam și mă simțeam în al nouălea cer! Nu! A fost ceva care a făcut parte din viața mea dintotdeauna, așa că este acum ca un dat sau mai bine zis ca un dar de Sus! Cred că e ceva mai mult și decât o pasiune pentru mine, este de fapt modul meu de viață. Îmi place apicultura și încerc să o fac cât mai bine în fiecare zi. Timpul alocat apiculturii este destul de mult. Aproape tot timpul liber în afara serviciului și al celui obligatoriu destinat familiei.
– Sunteți profesor, director, apicultor dar și politician. Care dintre aceste ocupații vă este cea mai dragă? Și de ce?
M-am pregătit în mod deosebit să fiu profesor și apicultor. Funcția de director o am pentru că mi-am dorit să îmi aduc și eu contribuția la dezvoltarea școlii în care muncesc. Politician chiar nu sunt, chiar dacă am candidat pentru o funcție publică. Dar cine știe! Nimic nu este exclus! Poate voi deveni și politician! Acest lucru se va întâmpla doar dacă oamenii își vor dori mai multă corectitudine, mai mult respect, mai multă muncă și responsabilitate. Dacă nu, nu!
A consemnat Ciprian Traian STURZU
