În epocă era mare lucru să te apropii de Nichita, care iradia ceva mitic, ceva mistic chiar. După ce îl întâlneai, puteai spune o mulțime de lucruri despre el, tot ce îți imaginai. De fapt, așa s-a născut mitul Nichita în epocă, care este destul de viu și astăzi. Am fost de două ori la Nichita acasă. Nu îmi este foarte clar când a fost prima oară, cred că era în toamna anului 1980. Îmi amintesc însă că eram mai mulți, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Elena Ștefoi, Daniel Corbu, Magdalena Ghica, Dan David, parcă… Era destul de târziu, seara, dar am mers pe mâna celor care îl vizitau mai des, Traian și Florin. La intrare în apartamentul din Piața Amzei, într-un bloc străjuit de plopul Gică, ne-a întâmpinat Dora, soția lui, romașcancă de-a noastră, nu foarte încântată de vizită, la acea oră. Ne-a înșirat pe unul câte unul și ne-a percheziționat pe fiecare în parte, să vadă dacă nu ascundem sticle cu băutură pentru Nichita. Cred că la Traian T. Coșovei a dibuit o sticlă de vodkă, pe care a sechestrat-o, în murmurele dezaprobatoare ale noastre și în protestele destul de lirice și teatrale ale lui Nichita, care ținea o mână în dreptul inimii simulând o mare suferință pentru pierderea sticlei. Motivul pentru care Nichita nu avea voie să bea era acela că a doua zi era invitat la o întâlnire cu cineva de la Comitetul Central și încă nu știa dacă era ceva de bine sau era ceva de rău. Cineva din grup i-a spus că, probabil, se luase decizia la nivel înalt să fie susținut oficial pentru candidatura la Premiul Nobel. Nichita a zis atunci că un premiu Nobel ar fi o prea mare suferință pentru literatura română, care este așa de frumoasă, încât nu are nevoie de sulemeneli, că trebuie lăsată liberă.
Eram fascinat de Nichita, pe care îl citeam cu toți porii minții, așa că nu cred că am deschis gura, decât doar ca să îi spun cum mă cheamă. A repetat numele meu de câteva ori, după care a spus, aproximativ, că numele meu este o poezie în sine și că orice text semnat cu numele acesta devine instantaneu memorabil. Îmi mai amintesc niște ”nichitisme”, pe care le-a rostit în acea seară. ”Bărbatul este o femeie ratată”, a zis Nichita la un moment dat, uitându-se într-o oglindă adusă de Dora, care voia să îl convingă că trebuie să se tundă puțin, în perspectiva acelei întâlniri importante. Apoi, tot analizându-se, spuse: ”Dora, ai observat că eu semăn din ce în ce mai mult cu portretele lui Picasso, am nasul când pe obrazul drept, când pe obrazul stâng?”. Apoi, la stăruințele lui Nichita, teatrale, Dora a scos sticla de vodkă confiscată, a adus niște căni de tablă, din câte îmi amintesc, și a împărțit cu generozitate prețiosul lichid.
A doua oară, am ajuns la Nichita însoțindu-l pe Aurelian Titu Dumitrescu, care îl intervieva pentru ceea ce s-a adunat mai apoi în volumul de dialoguri, ”Antimetafizica”. Era în primăvara anului 1981. Am intrat doar să îi spun ”bună ziua” și să îi duc câteva monede, știind că este colecționar, însă el mi-a spus să rămân: ”Ai ochi buni, ești un bun medium. Ce zici?”, l-a întrebat pe Aurelian. Am asistat, astfel, la două ore de discuții, de patinat în gol verbal în multe momente, de alintături ale lui Nichita, care aluneca mereu pe lângă întrebările gândite tematic de Aurelian. De câteva ori Nichita m-a luat martor, spunându-mi cât de chinuit este el de acest dialog, că amintirile sunt deseori toxice pentru om, că el are un mare talent să uite, numai că vin unii și îi provoacă durerea amintirii. Aurelian nu se lăsa impresionat de alintul lui Nichita și îl provoca continuu, înregistrându-l. Totul făcea parte din spectacolul dialogului, unul care ar fi meritat să fie înregistrat cu imagine. Ar fi fost colosal. Apoi, i-am trimis lui Nichita un colețel cu monede adunate de la elevii mei, de la Țibucani și am primit o carte poștală, de mulțumire, pe care o mai păstrez, firește. La moartea lui Nichita, în decembrie 1983, am suferit cu o mare suferință instinctuală, că se surpa un pilon al poeziei noastre. Ne simțeam bine în intimitatea ”mitului Nichita”, deși, ca să spun un secret, îmi plăcea, ca poet, mai mult Marin Sorescu. Era mai apropiat de sensibilitatea mea care avea și are ceva epic în exprimare.
Cum a făcut cinste Nichita Stănescu cu un bilet de tren
În anul 1984, la un an de la moartea lui Nichita Stănescu, la Ploieşti a fost organizat ceea ce ar fi trebuit să fie, în intenţiile iniţiatorilor, cel mai important festival de poezie din România şi din Estul Europei, care urma să devină replica festivalului de poezie de la Struga. Dar cum noi avem doar vocaţia începuturilor şi o jalnică preocupare pentru finalizarea proiectelor, era limpede că nu se va ajunge prea departe. Şi nici nu s-a ajuns…! Între iniţiatori şi susţinători, în elanul emoţiei la un an de la dispariţia miticului poet, se aflau, din câte îmi amintesc, Eugen Simion, D.R. Popescu, Laurenţiu Ulici, Adrian Păunescu, Eusebiu Ştefănescu, Ion Stratan, sora poetului, mama lui… Au fost evocări, pelerinaje, recitaluri, filme cu poetul în acţiune. La prima ediţie, premiul festivalului pentru întreaga operă, l-a primit, oarecum motivat de apropierea de Nichita, poetul Gheorghe Tomozei. Premiul pentru un debutant – după ce am trimis un consistent grupaj de versuri unui juriu prestigios – mi-a revenit. În acele vremuri însemna mult, ieşeai din fundul provinciei mai spre centru, paria cineva pe tine. Până la Ploieşti trenul a levitat, ducându-mă la manifestare. Ajuns la Casa de Cultură am făcut joncţiunea cu prietenii de acolo, Dan David, Nicolae Alexandru-Vest, Ion Stratan (Dumnezeu să îi ierte, toţi sunt morţi !), dar şi cu ceilalţi musafiri din Bucureşti şi din ţară. Era o mulţime de monştri literari şi nu numai. Ştiind că o să iau premiu, până seara am tot făcut cinste, dădeam vodci cu ambele mâini, zvonul fiind că premiul e cu adevărat consistent material. Merita să fiu generos. Şi a urmat premierea…! A primit premiul «opera omnia» Gheorghe Tomozei care a urcat pe scena Casei de Cultură unde a îmbrăţişat un buchet de flori, a primit o plachetă cu efigia lui Nichita şi un plic. Poetul a lăcrimat. Apoi am fost premiat eu. Am primit o diplomă şi două plase cu cărţi şi albume. După ce s-au stins aplauzele mi-am ţinut micul meu discurs, de mulţumiri, am spus poezeaua ilustrativă şi am coborât din înaltul scenei între oameni. Distanţa era mare. Apoi lucrurile s-au precipitat, toată adunătura de academicieni, de nemuritori, de amici ai lui Nichita trebuia să meargă la masă undeva în afara oraşului, la nu ştiu ce ”gospodărie de partid”. Localnicii s-au împrăştiat la casele şi la treburile lor. Eu aveam tren de întoarcere la o oră potrivită, spre miezul nopţii, aşa că am decis să merg la gară, mai ales că aveam de cărat şi două sacoşe de cărţi. Numai că după ce au plecat toţi şi vertijurile de pe scenă s-au atenuat, mi-am dat seama că nu primisem totuşi, promisul premiu în bani, că evaluate cărţile în lei ar fi însemnat, poate, mult, dar mie nu-mi folosea cu mai nimic acest lucru. Pentru că în buzunar nu aveam mai mult de zece, cinsprezece lei, insuficient pentru un retur cu trenul pe varianta Ploieşti-Piatra Neamţ, preţul real fiind undeva pe la optzeci de lei. Telefoane mobile nu erau atunci, să suni un prieten să vină să te ajute. Am sunat cu o fisă de douăzeci şi cinci de bani, de la un telefon public de pe stradă, la Nicolae Alexandru-Vest. Nu, nu sosise acasă şi nici nu era aşteptat prea devreme “… că era plecat cu scriitorii, pe undeva”. Dan David plecase cu o maşină cu un grafician, poreclit Uriaşul, spre Bertea lui, din preajma oraşului Slănic Prahova. Nino Stratan, gazdă fiind, era cu bucureştenii la masă. M-am repliat, am oftat, mi-am trecut în revistă sacoşele cu cărţi. Erau cărţi de toată mâna, cele mai groase erau nişte ghiduri foarte utile pentru un amărât ca mine, în acel moment, de vizitare a frumuseţilor judeţului Prahova. Altele erau broşuri din Cântarea României, o culegere de folclor muzical din zona Prahova, un vas ceramic care nemurea nu ştiu ce vatră meşteşugărească din zona Făgăraş. Am făcut o selecţie la sânge între cărţile primite, am renunţat la jumătate dintre ele, abandonîndu-le pe o bancă din faţa unui bloc, am lăsat şi vasul ceramic, ca să-l folosească localnicii, să pună în el apă şi mâncare pentru câinii vagabonzi eventual şi am pornit-o spre gară. Pentru că mai aveam ceva timp şi pentru că furtuna din creier nu se lăsa domolită cu nici o idee, am intrat într-un băruleţ unde am luat o cafea, cu doi, trei lei şi mi-am aprins o ţigară. Reflectam.
Şi pe când reflectam aşa la trista soartă a poetului premiat, invocând spiritul lui Nichita Stănescu să mă bage şi pe mine în seamă, am văzut într-un colţ câteva aparate cu ceea ce se cheamă azi păcănele, unul dintre ele fiind liber. M-am băgat în joc cu cele câteva monede pe care le aveam. Oricum şi aşa erau prea puţine ca să mă ajute în situaţia nenorocită în care mă aflam. Era prima oară în viaţa mea când jucam la aşa ceva. La a doua tragere trei prune mari, brumate s-au aliniat una mai mândră decît alta, eliberând casa întreagă, ceva la vreo sută şi cincizeci de lei. Era dublu decât aveam nevoie. Cu inima în gât am privit în jur, temându-mă că averea mea ar putea atrage fie mânia proprietarului aparatelor, fie gânduri necurate din partea vreunui individ din preajmă. Oricum, zăngănitul monedelor a atras toate privirile asupra mea, în timp ce în urechile mele ecoul banilor era similar zgomotului de la Niagara…! De asta, ca un fin psiholog ce eram în acel moment, am continuat să joc, imperturbabil, sacrificând câteva monede, am înjurat în barbă cam cum ştiam eu că înjură «durii», am mai comandat o cafea, am mai tras trei ţigări după care am luat-o legănat spre gară. Nu era prea departe. Şi apoi, vorba din popor : Când ai bani în buzunar eşti mândru, eşti frumos şi cânţi şi bine.
Când trenul s-a pus în mişcare, am ridicat o mână în direcţia casei lui Nichita Stănescu şi i-am spus: Bătrâne, mulţumesc pentru premiu. Dar mai ales, pentru bilet…!
Nu toată lumea a exultat la Revoluție…!
Înainte de Revoluție, era un obicei, o regulă, ca oficialitățile județului să ofere Elenei Ceaușescu, la începutul lunii ianuarie, cred că pe data de 7, când era ziua ei, câte un cadou oficial. Cel mai la îndemână era portretul respectivei, realizat de pictorii locului. Era o competiție dură între pictori, cine să facă portretul, în fiecare an, fiindcă era plătit foarte bine. Ei, în decembrie 1989, comanda o câștigă, la Neamț, regretatul pictor Dan Cepoi. Lucrarea trebuia predată la sfârșitul lunii decembrie, când artistul încasa și banii. Dacă în primele săptămâni artistul și-a făcut curaj să se apuce de treabă, apropiindu-se termenul limită, dar și sărbătorile de iarnă, a trecut efectiv la treabă. S-a ascuns de pe data de 18 în atelier și a lucrat continuu, zi și noapte, cu pauze de somn și de vodkă, eventual. Ceilalți pictori nu veniseră la ateliere, era frig, nu era căldură în calorifere, așa că mai toți stăteau pe acasă. În noaptea de joi spre vineri, adică de pe 21 spre 22 decembrie, pictorul și-a terminat treaba. Era mulțumit, deși mâinile Elenei, ne spunea el mai târziu, parcă îi erau de lemn, erau lipsite de viață. A adormit în atelier, spre dimineața zilei de 22 decembrie și s-a trezit spre seară. S-a bărbierit și a ieșit afară, să caute vreun amic, să meargă la o vodka, să mănânce ceva, voia el să facă cinste, avea perspectiva unei sume frumușele. Mergând pe stradă, a văzut agitație. Auzea frânturi de fraze, cu arestarea lui Ceaușescu, cu omorârea acestuia. În prima fază a zis că a înnebunit, din cauza faptului că s-a uitat la sute de imagini cu ceaușești în acele zile, ca să îi prindă expresia, timp în care se gândea și el cum ar fi fost să moară ăștia. Apoi a crezut că a murit chiar el și vocile sunt de pe altă lume. Apoi, ezitant, oprește pe cineva și întreabă ce se întâmplă. Respectivul s-a uitat la el ca la un marțian, ca la un căzut din lună și l-a înjurat, crezând că e vreun diversionist. După ce și-a dat seama ce s-a întâmplat, a realizat ”tragedia” personală care i se întâmpla lui: pierduse o sumă importantă de bani, de la comanda pentru portret. S-a îmbătat de necaz&bucurie, important e că a avut motiv să o facă. Apoi, la câteva zile, peste portret a pictat o altă lucrare, ”o ruptură în materie”, care simboliza revoluția și emoțiile plus dramele ei. Am văzut lucrarea, cred că este la Muzeul de Artă din Piatra Neamț.
Adrian ALUI GHEORGHE
Un comentariu
Îmi place articolul.