În vremurile noastre termenul „ţigan” este unul considerat peiorativ, reprezentanţii acestei etnii doresc folosirea etnonimului „rom” sau „rrom”, existent în limba lor. Pentru perioada pe care o ilustrăm noi se folosea în documente, în cronici, în scrierile călătorilor străini şi români numele de „ţigani” şi îl vom utiliza şi noi. „Ţiganii” sunt menţionaţi în documentele de cancelarie domnească, ca „robi ţigani” ai domniei, ai boierilor şi ai mănăstirilor, de către călătorii străini, atenţi mai mult la trăsăturile lor fizice, la înfăţişare, la tradiţii sau la traiul lor patriarhal. Călătorii străini au surprins imagini ale societăţii româneşti medievale şi „ţiganii” nu puteau lipsi, călătorii străini fiind interesaţi de situaţia lor juridică şi socială deosebită, dar şi de pitorescul şi exotismul acestei populaţii.

„Tagme şi îndeletniciri ţigăneşti”

Ne vom referi în acest mic studiu la împărţirea pe „tagme ţigăneşti” şi, implicit, la îndeletnicirile „ţiganilor”. Baltasar von Campenhausen, prezent în Ţările Române în perioada 1787-1791, crede că nici într-o ţară din Europa nu sunt atâţia „ţigani” şi îi împarte astfel: lingurari, care locuiau la sate şi lucrau în agricultură; ursari; lăieşi, care locuiau în corturi, erau făurari, femeile se ocupau cu ghicitul; burcaşi, o castă cumplită, care trăiau vara prin păduri, iar iarna pe grămezile de gunoi ale satelor şi oraşelor, furau cai cărora le schimbau culoarea.

1. Spallanzani scria în 1785 despre trei categorii de ţigani pe care i-a aflat în Transilvania: cei care trăiau în mahalalele oraşelor, fiind lăutari sau fierari; cei ce trăiau în corturi şi se ocupau cu fabricarea unor obiecte mărunte şi care erau nomazi, numiţi „ţigani egipteni”.
2. Haquet consemna că ţiganii se îndeletniceau cu prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrau în corturile lor, nevasta şi copiii fiind cei care puneau în mişcare foalele. Cei săraci făceau linguri, coşuri, pe care le purtau din casă-n casă şi astfel mai şi cerşeau.

Al. Langeron, francez, general în armata rusă, ajunge în Ţările Române la 1790, participând la nesfârşitele războaie ruso-austro-turce, vede aici pe ţigani ca fiind cei mai mulţi din Europa şi îi împarte în robi boiereşti şi domneşti.

1. Lebprecht găsea în Transilvania „două categorii şi anume: aceia cu domiciliul stabil, care se ocupă în parte cu agricultura, parte cu meşteşuguri şi mai ales cu fierăria, iar o parte îşi scot traiul din lăutărie, progresează bine şi duc o viaţă liniştită, apoi sunt ţiganii aşa-numiţi de şatră, care nu sunt stabili şi care cutreieră toată ţara”.
2. von Bauer, la 1778, scria că robii domniei erau rudari, ursari şi lăieşi; rudarii sunt lemnari, plătesc un impozit în aur, ursarii se numesc aşa după urşii cu care umblă prin ţară să câştige un ban, sunt, de asemenea, potcovari; lăieţii lucrează arama şi se îndeletnicesc, de altfel, cu tot felul de meşteşuguri brute. O altă categorie sunt vătraşii sau cei care trăiesc în case, sunt scutiţi de impozite şi lucrează pentru stăpânii lor. Consulul prusian de la Iaşi, Kreuchely von Schwertberg, scria despre „ţiganii” din principate care i-au atras atenţia prin numărul lor mare şi prin îndeletnicirile specifice. Menţiona 700 de sălaşe de ţigani domneşti rudari, 100 de sălaşe de băieşi sau aurari ce scoteau aurul din pietre, 1.000 de sălaşe de aurari ce nu aveau dreptul să se mute, 800 de sălaşe de ţigani lingurari, 700 de sălaşe de lăieşi, la care se adăugau robii mănăstirilor şi boierilor, neputând estima numărul lor.

Englezul Wilkinson, în timpul lui Caragea, menţionează două clase distincte: nomazii, erau liberi „să umble peste tot cu condiţia să nu părăsească ţara şi să plătească un tribut, 40 de piaştri pentru persoanele de peste 15 ani”, se ocupau cu fabricarea şi vânzarea de unelte de fier, muzică şi zidărie.

O castă deosebită, putem spune chiar o adevărată „aristocraţie a ţiganilor” erau aurarii, numiţi şi rudari sau băieşi. Erau ţigani înzestraţi cu unele privilegii şi autonomie în schimbul unei dări în aur. Griselini îi aminteşte pe „ţiganii aurari” din Banat, dar şi pe cei din Moldova şi Ţara Românească, pe care a fost interesat să-i cunoască, robi domneşti care plăteau domnului o cantitate de aur culeasă din râurile care străbăteau ţara. Procedeul de lucru era spălarea nisipului şi pietrişului aduse de ape din munţi. Kreuchely menţionează pe ţiganii domneşti „ce aveau rostul de a culege aur, care se găseşte mai ales primăvara după topirea zăpezilor în râurile din Țara Românească, dar mai ales în Dâmboviţa, care aduce aurul cel mai curat. Fiecare aurar, astfel se numesc, trebuie să aducă pe an un dram de aur, acesta este impozitul lui”.

1. Haquet, la 1763, vede pe ţiganii care culeg aur din Bistriţa. Demidoff descria pe aurarii pe care i-a cunoscut în călătoria sa din anul 1846: “… din singuraticele aşezări din jurul acestor râuri, cei care ne-au interesat mai mult sunt aurarii, împrăştiaţi pe prunduri sau pe insule izolate, aceşti sărmani, spălând fără încetare nisipurile Dunării, culeg părticele de aur ce le rostogoleşte fluviul”.

Baronul von Campenhausen aflase că doar ţiganii care făceau parte din rândul ursarilor erau autorizaţi „să facă muzică”. Despre ursari amintea şi francezul F. Recordon, care îi întâlnise la întretăierea marilor drumuri unde se organizau târgurile locale. Ei făceau urşii să joace în sunetul instrumentelor: „Fie cu tamburinele, fie bătând tactul cu un fel de pinteni mari pe care îi leagă de călcâie şi care fac mult zgomot când se lovesc între ei”.

O mare notorietate a căpătat întâlnirea pe tărâm muzical dintre celebrul compozitor maghiar Franz Liszt şi ţiganul Barbu Lăutarul, petrecută în 1847, la curtea marelui boier Alecu Balş. Compozitorul a improvizat un marş unguresc, primit cu aplauze frenetice. Barbu Lăutarul, care a ascultat cu atenţie şi admiraţie, a redat cu mare acurateţe compoziţia lui Liszt, provocându-i acestuia o impresie deosebită.

Exotism, pitoresc, robie…

1. Griselini este cel care oferă cele mai multe informaţii despre ţiganii din Banatul timişan, urmărind viaţa lor cotidiană: „Înfăţişarea lor extraordinară este întrutotul uniformă. Au ochii negri strălucitori, de care culoare este şi părul lor negru şi creţ; culoarea feţei măslinie şi buzele roşii, dinţii foarte albi, faţă mai mult ovală, obrajii puţin umflaţi, bărbie ascuţită şi fruntea îngustă; la statură bine făcuţi, niciunul pântecos”, scria el.

William Macmichael, mergând spre Moscova în anul 1817, îi vede pe ţiganii care „sunt oameni înalţi şi negri” şi constată asemănarea limbii lor cu limbile din Industan şi remarcă „iubirea lor pentru hainele roşii”. Ştiu şi româneşte şi sunt creştini. Este ceea ce spune şi Griselini, ţiganii vorbeau româneşte, dar între ei foloseau un dialect ce nu aparţinea „nici limbii ungureşti, nici sârbeşti, greceşti, turceşti, armeneşti, nici limbii unei alte naţiuni învecinate, europene sau asiatice”. Referitor la religie, constata că ţiganii adoptă religia dominantă a regiunii sau a statului. Robert Kunisch mărturisea că „s-a îndrăgostit de naivitatea şi de copilăreasca spontaneitate a ţiganului care nu se plânge” şi credea că ţiganii erau păstrătorii cei mai fideli ai cântecelor, legendelor şi vrăjitoriilor.

Situaţia juridică şi socială a ţiganilor din Ţările Române nu putea să nu atragă atenţia străinilor, care o prezintă şi o condamnă, unii dintre ei cu vehemenţă. Jean Louis Parrant, trimis al Republicii Iacobine Franceze în principate se întreba retoric: „Ce se mai poate spune despre aceste numeroase turme (căci nu pot fi numite altfel) de fiinţe încă şi mai nenorocite care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu vitele de povară şi adesea tratate mult mai rău decât ele de către stăpânii barbari a căror odioasă aşa-zis proprietate sunt?!”.

Un scriitor german, care şi-a semnat operele cu pseudonimul Ermitul din Gauting, descria lupta disperată a unei fete de ţigan, care a fost vândută unui tânăr boier şi căruia nu-i păsa de tinereţea ei şi de bocetele familiei. Străinul înduioşat şi-a dorit să o elibereze pe fată, dar nu a putut înfrânge cerbicia noului stăpân ce fusese atras de frumuseţea fetei şi căreia îi promitea biciul în caz că nu i-ar fi satisfăcut poftele.

Un memoriu care a produs o vie impresie în ţară şi în Occident a fost realizat de Emile Kohly de Guggsberg, în 1841. Spunea: „Cu acestea din urmă trebuie să se sfârşească cu desăvârşire mizeria şi robia. Robia reprezintă cea mai mare ruşine pentru ţară, pata cea mai neagră în faţa străinului. Veţi îndrăzni vreodată să vă număraţi printre neamurile civilizate, atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnale voastre: De vândut ţigancă tânără?!”.

O generaţie de excepţie care a pornit revoluţia paşoptistă şi a realizat „Mica Unire”, având în frunte pe eminentul om politic Mihail Kogălniceanu, a reuşit să înfrângă concepţiile feudale ale boierimi şi ale Bisericii şi la jumătatea veacului al XIX-lea „ţiganii” au fost dezrobiţi, cu câţiva ani înainte de a se aboli sclavia negrilor în Statele Unite ale Americii.

Prof. dr. Daniel DIEACONU