Așteptarea inversării sensului acelor ceasornicului alianței care ne bântuie de o vreme, intr‐un fel ne aduce aminte de o rocadă de acum trei decenii în urmă, când Moș Gerilă a fost schimbat în ultima săptămână a lui `89 în Moș Crăciun. Doar că astăzi, asistăm la încordări de mușchi și palme discrete pe ecranele televizoarelor, definitiv compromise pentru cei ce mai cunosc câte ceva, dar nu spun că‐s mai chitroși la neuron. A revenit moda cu „în ziare să ne tăiem, în televizoare să ne îngropăm“. De ce? S‐au uitat listele negociate și procesul care trebuia să fie unul simplu ‐ unde a fost unul din partidoi, vine unul de la partidul lui Johannis și invers sau vițăvercea. Vițăvercea ca vițăvercea, dar nu‐i bun. Două ministere care merg brici, sub bagheta înțeleaptă a social-democraților (sic!), riscă să se ducă de râpă sub cazmaua deontologilor de dreapta (sic! sic!). Cel puțin așa susține cârmaciul de la Buzău, care‐i gata să lase de la el, numai să rămână Grindeanu la niște butoane, ca să mai aibe cu cine să schimbe o vorbă pe la vreo ședință, după ce va fi uns premier și primit la Cotroceni pentru un amabil schimb de curtoazii ornate cu scrâșnete duioase de molari, în caz că există și nu‐s sub tratament. Acuma s‐o vedea. Domnul Ciucă nu‐i Rareș Bogdan și a dovedit că la el cuvântu‐i cuvânt. Odată ce s‐a semnat protocolul și acolo scrie negru pe alb ce și cum, apoi așa rămâne. Cu excepția ordinelor ierarhic superioare, care poate schimba și cu 180 de grade o evoluție vădit similară unui partid unic, coagulat în jurul interesului general, de a face bine, să nu fie rău.
La drept vorbind, ne‐am cam obișnuit cu actuala formulă a executivului, unde sunt câțiva care se agită, iar restul freacă telefoanele, în lipsa unei mente cumsecade. Serios. Noi trebuie să facem rost de bucate pentru Crăciun, ca nu cumva să ne scadă colesterolul ori glicemia, că râde Europa de noi. Doar n‐o să așteptăm să ne taie porcul Virgil Popescu și Grindeanu să‐l pârlească. Nu. Și unde mai pui că trebuie să căutăm atenți purcelul, să nu pățim ca un vecin de al meu care a crezut că anii porcului sunt asemănători cu ai cailor, de‐o cumpărat un porcan de vreo trei ani care s‐a dovedit a fi și greu de ucis, dar și greu de mâncat, șoriciul acestuia făcând obiectul unei recomandări serioase pentru un pantofar profesionist, în efortul de a face ceva durabil și, evident, bio. Și dacă tot suntem în post, dezlegările la pește sunt mai dese, dar și cu ăsta‐s probleme. Dorada săracului sau amintirea epocii de aur, ați ghicit – merlucius – se scumpește de parcă ar fi păstrăv curcubeu ori vreo salmonidă neconservată. Acum, dacă am întreba o sută de români, în locul lui Cabral, care‐i cel mai bun pește, majoritatea vor spune că‐i cel dat de pomană, după care sigur vin peștii oceanici între care se poate strecura și o conservă. Numai că, să nu uităm, realitatea de a nu avea pește la masă e numai vina noastră, pentru că am preferat să primim pește și nu am făcut o specializare în pescuit, cum ar fi fost normal și de bun simț, conform proverbului chinezesc. Nici la rotativă, care‐i vorba să se manifeste după ce ieșim din iarnă, n-am auzit că are de gând să scoată pescari pe bandă rulantă, România educată fiind rezervată integralelor de volum și suprafață, logaritmilor naturali, nestropiți și neatacați de vreo omidă păroasă, ca să nu mai vorbim de savanții şcoliți tomnatic din cauza celor ce au inventat bacalaureatul când nu trebuia și alte materii făcute să te scoată din zona de confort a averii agonisite, cu trudă, de vreo mătușă Tamara și tot neamul ei cel adormit, amin!
La final, aș zice să‐l lăsăm pe Moș Niculae să deschidă balul cadourilor, să ne facă mai buni în curățatul ciubotelor, dar să nu ne facă cizmari, că am mai trăit cu unul o epocă de aur și ne‐o ieșit pe nări. Pe mai încolo. (GD Patraucean)
