Prima parte o puteți citi aici.
Continuăm breviarul nostru ostăşesc romanţat cu epoca primilor muşatini până la Ştefan cel Mare, perioadă pe care o putem considera de vârf pentru Moldova, atât politic, militar, economic, religios şi cultural. S-a născut un stat, s-a centralizat, şi-a creat instituţii şi, deşi aflat „în calea tuturor răutăţilor”, cum zicea cu obidă cronicarul, a luptat pentru neatârnare fiind cu adevărat o „poartă a creştinătăţii”.
O primă mare înfruntare pe care a avut-o un domnitor moldovean împotriva unui puternic rege vecin s-a petrecut în 1395, în Hindău (astăzi Ghindăoani, judeţul Neamţ). Ştefan I Muşat şi-a afirmat poziţia de independenţă politică şi religioasă faţă de coroana maghiară şi sentimentele sale filo-polone. Regele ungur (de origine franceză, ginerele marelui rege Ludovic de Anjou, care n-a avut decât fete) Sigismund de Luxemburg a trecut munţii şi după mai multe lupte de hărţuială, după eşecul în faţa Cetăţii Neamţului, susţine o confruntare directă la Hindău. Pe data de 3 februarie 1395 regele maghiar suferă o înfrângere cel puţin ruşinoasă şi fuge în grabă pe „drumul Hangului”, spre Transilvania, lepădând din trufia sa de cavaler apusean şi din ambiţiile sale de supunere a ţărilor române extracarpatice. Spun cronicele că fugărit de cavaleria moldoveană, mai era atacat şi de munteni, care prăvăleau arbori sau „aruncau săgeţi din întunecimea codrilor”.
Armata Moldovei pe acele timpuri era formată din garda domnitorului, grup militar de elită, ce aduna pe boierii mici şi care purtau denumirea de viteji sau de iunaci şi în general, erau călăraşi, dar „bine îmbrăcaţi”, cu coifuri, armuri şi platoşe. În perioada Evului Mediu dezvoltat în aşa numita „oaste mică” îşi fac apariţia lefegii străini (primii mercenari din spaţiul românesc), la origine unguri, cazaci, secui, albanezi, cerchezi, sârbi, etc. Astfel, întreţinerea oştii devenea mai costisitoare şi conflictele militare necesitau tot mai multe fonduri. Ţările bogate aveau oşti puternice.
Oştenii moldoveni primesc gloria binemeritată în urma faptelor lor de arme la Marienburg, în războaiele dintre ordinul cavalerilor teutoni şi Polonia lui Vladislav al II-lea de Iagello. Cei 500 de călăreţi-arcaşi ai lui Alexandru cel Bun, conduşi de spătarul Coman, trimişi în sprijinul regelui polon, aplică o tactică mai puţin cunoscută oştilor apusene. În faţa unei confruntări directe în apropierea cetăţii Marienburg, călăreţii moldoveni se prefac a se retrage şi sunt urmaţi de iureşul cavaleriei teutone, ce mătura totul în cale (era cavalerie grea, cu cai mari, lănci lungi şi scuturi). La adăpostul pădurii, călăreţii Moldovei au trimis săgeţile lungi din arcurile lor puternice, care treceau prin zalele mai subţiri, sau se înfigeau cu o precizie înfiorătoare prin vizetă. Spun cronicile că moldovenii au făcut mare pagubă în rândul vestiţilor cavaleri teutoni.
Ştefan cel Mare a ajuns pe tronul Moldovei după ce, cu ajutorul vărului său Vlad Ţepeş şi cu a moldovenilor din Ţara de Jos, l-a învins la Doljeşti pe unchiul său, Petru Aron, în 1457. S-a preocupat pe starea armatei, prefigurând marile sale fapte de arme. A făcut din „oastea mică” un corp expediţionar de înaltă valoare militară, atrăgând admiraţia cronicarului polon Ian Dlugosz, a veneţianului Matei de Murano, a lui Isac-Beg, trimisul hanului turcoman Uzun Hassan, a turcului Elia Capsalli, etc.
În 1467, Petru Aron, unchiul lui Ştefan, ce-şi ucisese fratele în mod mişelesc la o cumătrie la Reuseni, în ţinutul Sucevei, instigă pe Matei Corvin împotriva domnitorului Moldovei. El este cel care conduce trupele de avangardă împreună cu alţi boieri moldoveni nemulţumiţi de politica autoritară a lui Ştefan. Au ales drumul Trotuşului, îndreptându-se spre Bacău, mare curte domnească şi oraş vechi. Ştefan cel Mare nu angajeză o înfruntare directă şi victoria părea lesne de obţinut de regele maghiar, ce credea că domnitorul Modovei fusese părăsit de marea boierime şi Petru Aron se vedea din nou pe tron. Vornicul Isaia, cumnatul domnitorului, îl anunţa de sprijinul marilor boieri. La Bacău, ungurii au aflat numeroase provizii, Ştefan nu reuşise să pustiască oraşul, iar vinul de Cotnari (la mare preţ şi căutare în acele timpuri) crea o stare euforică printre comandanţi, dar nu numai. Aici au fost întâmpinaţi şi de ungurii care locuiau aici, o comunitate destul de însemnată în acele vremuri. Au pornit spre Roman şi greoaia cavalerie maghiară avea de suferit atacurile călăreţilor moldoveni, iar aprovizionarea se făcea tot mai greu, fiind şi timp greu de iarnă.
La 14 decembrie, regele maghiar a cucerit oraşul Baia, fosta capitală a Moldovei, situat nu departe de cetatea Sucevei. A aflat în oraş şi provizii şi starea de euforie a revenit. Regele, la fel de trufaş ca predecesorii săi Carol Robert de Anjou şi Sigismund de Luxemburg, anunţa că va petrece Crăciunul în cetatea de scaun a Sucevei. În noaptea de 14/15 decembrie 1467, Ştefan cel Mare a pus foc în patru părţi ale oraşului şi atacul a pornit în miez de noapte, aflând străjile în neorânduială şi oştenii sunt luaţi pe nepregătite, ofiţerii nereuşind să stăvilească panica. A murit voievodul Transilvaniei şi palatinul regatului, al doilea om în stat, iar regele Matei Corvin a fost lovit de săgeata cu trei vârfuri a unei arbalete, care i-a străpuns cămaşa de zale. Cu ajutorul unei trupe de şoc, regele a spart încercuirea şi s-a îndreptat spre munţi, spre Transilvania. A pornit pe drumul Hangului, pe unde se retrăsese şi Sigismund de Luxemburg. Muntenii i-au blocat drumul prăvălindu-i înainte arbori şi îl atacau din palănci. Ungurii au lepădat carele de luptă şi tunurile de bronz le-au îngropat în munte. Regele era purtat pe o targă de o gardă puţin numeroasă şi a scăpat prin pasul Tulgheşului, în Transilvania. Ambiţiile sale de cucerire a Moldovei au fost spulberate şi unguri şi secui s-au aflat în armata lui Ştefan cel Mare în marile sale bătălii cu turcii, slujindu-i cu credinţă. Ştefan cel Mare a fost un bun creştin, care a ctitorit numeroase lăcaşuri de cult, tradiţia spune că după fiecare bătălie, câte una. Dar, în ziua de Crăciun a anului 1467 (cea mai mare sărbătoare a creştinilor), face un gest care este mai puţin creştinesc: dă pe mâna călăului pe cei treizeci de boieri trădători în frunte cu însuşi cumnatul său, vornicul Isaia, care n-ar fi tăiat în fruntea cavalerilor calea de retragere a regelui maghiar. Un gest extrem, dar care a adus linişte unei ţări sfâşiate de lupte fratricide pentru tron şi de conflicte între marile familii boiereşti. În următoarele bătălii, Ştefan a avut alături toată suflarea ţării.
Să consemnăm faptul că domnitorul a fost cel care a folosit tunurile de bronz în apărarea cetăţilor şi, de asemenea, a alcătuit trupele de arbaletieri. A mărit forţa de apărare a cetăţilor, ridicând donjoane, contraforturi, crenele, şanţuri de apărare şi poduri mobile. Aceste cetăţi au rezistat marelui sultan Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului şi regelui polon Ian Albert. Mănăstirile Putna, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa au devenit adevărate fortificaţii, iar călugării au învăţat să folosească şi tunul şi arcul. În luptele cu tătarii, voievodul a folosit cu succes forţa tunurilor şi a cavaleriei grele, care asigurau centrul, iar călărimea uşoară angaja atacurile pe flancuri. Pedestrimea, alcătuită din grosul ţărănimii, i-a fost alături şi ţăranul a luptat cu ardoare pentru pământul său şi legea strămoşească.
La Lipnic, Ştefan a obţinut o mare victorie împotriva tătarilor şi a făcut mulţime de robi. L-a ucis chiar şi pe fiul hanului. Acţiunile sale energice i-au adus pace la hotare. Să amintim şi faptul că domnitorul a înţeles rolul pe care îl aveau “iscoadele”, în special cele de la graniţe, care îi puteau da lesne de ştire despre eventuale atacuri purtate “cu fereală”, pe căi mai puţin umblate. La hotare a pus plăieşi care l-au slujit cu credinţă şi a avut în atenţia sa toate trecătorile din munţi (pasul Oituzului, pasul Ghimeş, pasul Bicaz, pasul Tulgheş, pasul Tihuţa). Dar, deşi avea acum pace la hotarele nordice, la est şi vest, Moldova era ameninţată de o altă mare putere a acelor timpuri – Imperiul Otoman, care ajunsese cu expansiunea teritorială până la linia Dunării. Începe o nouă epopee militară a românilor, una de glorie şi de mândrie pentru noi, urmaşii săi. Din nefericire, istoria noastră de mii de ani a înregistrat prea puţine astfel de fapte de arme… De aceea, pe acestea trebuie să le ştim cât mai bine şi să le facem cunoscute, căci, de când ne-am “europenizat”, eroii noştri încep încet-încet să dispară din cărţile de istorie.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
