Francezul Boileau descria astfel epigrama şi considerăm potrivite spusele sale şi le completăm cu o definiţie interbelică a „Larrousse”-ului: „Epigrama este o mică poezie care se termină printr-o trăsătură picantă şi răutăcioasă”. Gen dificil, eminamente latin, are în literatura română reprezentanţi de seamă. Ne vom concentra asupra celor de la început de veac XX şi a celor interbelici, când democraţia românească, cu toate trăsăturile ei specifice, de autohtonitate, a oferit libertate şi câmp larg de manifestare celor cu har, căci, după Cincinat Pavelescu, epigrama e „ca un fulger într-o noapte întuneacoasă”, dar şi că „e ca un copil: se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut”.
Cuvântul „epigrama” provine din grecescul epigramma (epi = pe şi graphein = a scrie), dar „inscripţia” grecească a devenit un cântec scurt, ingenios, care urmăreşte un „călcâi al lui Ahile”, care va fi ridiculizat. Se naşte astfel un câmp imens de inspiraţie. Şi timpurile, oamenii, moravurile au oferit din plin subiecte. Epigrama tachinează indivizi, scăderile şi viciile lor, dar şi profesiuni cum ar fi medicina, avocatura, ziaristica, dar şi colectivităţi, popoare, fără a urmări neapărat compromiterea cuiva. Sau pentru compromitere.
Epigrama a apărut la grecii antici, ca de altfel atâtea multe altele, pe inscripţiile de pe morminte şi monumente. Arhiloch, Simonide din Keos, Alceu, Terpandu, Anacreon sunt câţiva din reprezentanţii greci de seamă. La romani au făcut epigrame Catul, Calvus, Martial. Francezii au avut epigramiştii străluciţi precum Mellin de St. Gelais, Marot, Racine, Corneille, Piron, Jean J. Rousseau, Voltaire, Boileau etc.
Românul a fost întotdeauna „râzător” şi lesne a oferit porecle şi etichete „celorlalţi”. Omul din popor a fost primul creator de epigrame şi le făcea cunoscute pe la nunţi, la hore, la clăci şi şezători. A creat „strigătura”! Şi lenea a fost una dintre direcţiile principale de acţiune:
“Bine-i stă mândrii gătată
Cu basmale de la şatră;
Dar mai bine i-ar şedea
Dacă şi le-ar face ea”.
Sau nepriceperea:
“Maistru bun
Şi nu dimult.
Lucră-ncet
Şi rău di tăt,
Taie larg şi bate pene…”
În literatura română cultă au fost pionierii acestui gen literar prinţul Antioh Cantemir, M. Costan, ce a scris un catren dedicat Mitropolitului Dosoftei, C. Bălăcescu, Al. Donici, Costache Negruzzi, Iancu Văcărescu şi Anton Pann, ce poate fi considerat drept străbunul epigramei româneşti şi oferim un „Epitaf al unei muieri către bărbatul său”:
„Aici zace nevastă-mea
Din bună norocire;
Zace atât pentru a mea
Cât şi a ei liniştire”.
În secolul al XIX-lea au mai scris epigrame Grigore Alexandrescu, G. Sion, Gh. Tăutu, Iacob Negruzzi, Al. Macedonski şi alţii. Unele au ajuns până la noi, altele s-au perimat şi s-au pierdut în negura vremurilor. De la Alexandru Macedonsky (1854-1920) am ales:
„Lui V.
V. proclamă prin gazete moralmente c-am murit
Dar asupră-i avantajul ce-mi rămâne tot mai mare.
Din momentul ce s-afirmă şi se ştie de oricare
Cum că V. nici o secundă moralmente n-a trăit ”.
O epigramă reuşită, epitaf de mormânt, nu are un autor cunoscut, dar a fost cuprinsă în toate antologiile importante:
„În această groapă
Zace un sicriu,
În sicriu, un popă
Şi-n popă, rachiu”.
Se consideră că adevărata renaştere a epigramei româneşti începe odată cu A.C. Cuza şi se continuă cu Radu D. Rosetti şi Cincinat Pavelescu. Primul este cunoscut mai mult ca om politic naţionalist-creştin, cu tendinţe antisemite. Contemporanii au considerat că epigrama a pierdut prin intrarea sa în politică. Interesante au fost „duelurile epigramistice” în care au fost angrenaţi I.L. Caragiale, A.C. Cuza, Teleor, Păstorel Teodoreanu, etc.
Sofronie Ivanovici nu este foarte cunoscut urmaşilor, dar un epitaf al său ne impune atenţia:
„Pe mormântul unei scriitoare
Aici zace-o literată
Ce-a fost mare doar ca fată!”.
Foarte cunoscută a fost epigrama lui Radu D. Rosetti dedicată:
„Unui beţiv
Doctorul i-a spus odată
Să nu bea prea mult lichid –
El l-a ascultat îndată
Şi de-atuncea bea… solid”.
Dintre epigramele la A.C. Cuza vă prezentăm:
„Unui vândut
Că te vinzi, nu-i de mirare
Breasla ta ruşine n-are
M-am mirat însă cumplit
Muşteriu că ţi-ai găsit”.
Sau:
„Unui profesor
Din răzeş ajuns profesor
Mare lucru-ar fi să fie
Dacă n-ar trata ştiinţa
Ca o simplă răzăşie”.
Sau:
„Unui individ
Că nu-şi păzeşte slujba lui
Natura-i vinovată. ,
Şi-ar bate capul, bietul om,
Dar n-are ce să-şi bată.
Cunoscuţi la început de secol XX au fost epigramiştii D. Teleor, C. Calotescu-Neicu şi Cincinat Pavelescu.
D. Teleor (D. Constantinescu – 1858-1920) scria:
„Unui arhivar
Nevestica îl înşeală,
Dumnealui e arhivar,
A primit-o şi pe asta
Şi a pus-o la dosar”
Sau:
„Ei,
Iubita mea cu ochii verzi
Are un corp atât de mic,
Încât în patul meu o pierd
Şi-o regăsesc la vreun amic”.
Cincinat Pavelescu scria:
„Unui amator
Na-ţi epigrama, am citit-o.
Dar, nu ştiu – naiba să mă ia!
Plăcerea de-a ţi-o înapoia
E singura ce am simţit-o”.
Sau:
„Unor cicălitori
D-ale voastre epigrame
Cincinat n-are habar;
Aveţi aerul că vindeţi
Castraveţi la grădinar”.
C. Calotescu-Neicu a dedicat două epigrame vinului:
„Unui podgorean
Are vie nenea Luca
Şi bani mulţi i-aduce viţa;
Însă, mult mai mulţi i-aduce,
Spune lumea… cuconiţa”.
Şi:
„Pe măsuţa unei crâşme de ţară
De la crâşma asta
N-ai mai pleca vreodată …
Crâşmaru-ţi dă să bei,
Nevasta te îmbată!”.
Încheiem scurta noastră incursiune cu Al.O. Teodoreanu, cunoscut mai mult sub numele de „Păstorel” şi care a fost unul din marii oamenii de duh, creator de fraze celebre, de calambururi şi epigrame. Păstorel Teodoreanu (pe numele său real Alexandru Osvald Teodoreanu) s-a născut la Dorohoi, pe 30 iulie 1894. De-a lungul timpului, acesta a fost avocat, ziarist, scriitor, gastronom sau oenolog. Vinul şi cârciuma sunt subiecte predilecte. Şi considerăm că sunt puţini dintre cei ce frecventează localuri cu licori bahice să nu ştie versurile şi să le transforme într-o liniştitoare justificare:
„Unui antialcoolic
Oare nu-ţi mai aminteşti
Vorba din bătrâni lăsată!
Din beţie te trezeşti,
Din prostie, niciodată”.
Sau:
„Unei femei-avocat
Guraliva dulcinee
Pe bărbat l-a disperat.
Dac-ar fi numai femeie!…
Dar mai e şi avocat!”.
Printre ţintele sale favorite s-a aflat Nicolae Iorga, istoric, savant şi …prim-ministru în anii ’30. Şi Iorga nu era un tip iertător, de pe urma epigramelor sale au suferit tatăl şi fratele său. Astfel cartea de epigrame „Strofe cu pelin de mai, contra Iorga Nicolai” a condus pentru Osvald Teodoreanu, tatăl lui Păstorel, la pierderea funcției de ministru în guvernul condus de Nicolae Iorga. Ionel Teodoreanu, fratele epigramistului, a pierdut o… decoraţie. Pe lista scriitorilor ce trebuiau decorați de rege, se aflau ambii frați Teodoreanu, iar Iorga l-a scos pe Ionel, celebrul creator al „Medelenilor”, confundându-l cu Păstorel. Întâmplarea a stârnit râsul în cercurile literare şi nu numai, punându-l într-o lumină defavorabilă pe celebrul savant, atunci prea prins de politică.
Iată câteva astfel de exemple:
„Oratorul. Frazele domnului Iorga sunt lungi
Fraza asta nefirească
Pentru public e un bine,
Findcă, până s-o termine,
Poate sala s-o golească”.
Sau:
„Guvernul Iorga
Cazul nu-i aşa sinistru,
Căci părosul demiurg
Doar pe scenă-i prim-ministru,
La consiliu-i dramaturg”.
Şi:
„Istoricul
Astăzi ştie orişicine
Chiar de nu-i un om prea cult
Că Xenopol scrie bine
Pe când Iorga scrie mult”.
O nouă dictatură, cea comunistă, nu a putut frânge ascuţimea limbii lui Păstorel, care declama la venirea ruşilor, în 1944:
„Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus şi rusul tun!”.
Sau:
„Despre demnitarii Republicii Populare Române
Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti”.
A rezistat comuniştilor până în 1964, când a murit din cauza cancerului pulmonar, rămânând până şi-a dat ultima suflare, după cum spuneau apropiaţii săi, la fel de vivace în răspândirea umorului. Se spune că, nu cu mult înainte de a muri, a scris… o epigramă:
„Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor!”.
În perioada comunistă au fost epigramişti de mare valoare, activând în limitele impuse de cenzură, reuşind să strecoare din când în când câte o ironie ce scăpa cerberilor regimului. După 1990 s-au creat multe epigrame, dar considerăm că nu pe măsura subiectelor pe care viaţa, şi mai ales cea politică, le-a oferit.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
