Și-a căpătat renumele de “Avocata Diavolului”, după ce i-a apărat în instanță pe cei mai periculoși interlopi din România, vedete sau politicieni celebri. A fost avocatul apărării pentru Ion Clămparu (despre care președintele Traian Băsescu a declarat că este cel mai periculos infractor din Europa), pentru cei din Clanul Cordunenilor din Iași, în cazul celebrului Florin Morariu, eroul atacului terrorist de la Londra din 2017, a fost apărător în mai multe procese ale politicianului Andrei Năstase (lider politic din Republica Moldova), iar în 2020 a intrat în Dosarul Revoluției române din 1989. Pe lângă profesia de avocat, doamna Gianina Poroșnicu are o afinitate pentru fenomenul cultural și istoric, pentru artă. Despre avocatul, omul și femeia care salvează monumente istorice, într-un scurt interviu.
“În anumite momente ale carierei mi-a fost teamă pentru viața mea”
– Sunteți unul dintre avocații de faimă ai Moldovei. Ați reprezentat în instanță clienți celebri, atât din lumea interlopă, cât și din sfera politicului, economicului. Notorietatea dv. se datorează clientelei sau reputației de avocat bun?
Am avut, într-adevăr, ocazia să apăr multe nume sonore și am fost în foarte multe dosare cu mare rezonanță mediatică, dar am încercat și, sper, reușit, să rămân la fel de fidelă principiilor mele, și atunci când am preluat un caz minor, anonim, și când mediatizarea, interesul public, m-au ridicat viguros în centrul atenției.Îmi plac provocările, iar dreptul penal este una dintre ele. Nu ai cum să te plictisești pentru că nimic nu se repetă.Tot ceea ce s-a petrecut în profesia mea este rodul unor necesități tainice, spontane și naturale. Nu am provocat niciodată destinul, pentru simplul motiv că nu am știut cum se poate face așa ceva. Da, am pledat în dosare grele, pentru nume sonore care sunt în măsură să dea fiori sau palpitații multor oameni obișnuiți. Dar lucrurile s-au petrecut natural, de la sine sau, mai bine zis, conform unei voințe ordonatoare despre care cred, inspirată de înțelepții acestei lumi, că este un mister știut și înțeles numai de către bunul Dumnezeu. Dosarul „Cordunenilor”, al „studenților criminali”, dosarul lui Ion Clămparu sau cel al „măicuței arestate”, au fost, pentru mine, un fel de mână întinsă de către Creator pentru a mă ajuta să urc treptele profesionale necesare împlinirii destinului care mi-a fost hărăzit. Mă refer, desigur, la celebra pictură simbolică a lui Michelangelo, ”Crearea lui Adam”, care decorează bolta Capelei Sixtine. Privind, acum, înapoi, înspre anii care au trecut peste mine, nu pot să nu mă minunez cum mi-a rânduit Dumnezeu viața.
– Nu v-a fost teamă să vă angajați în dosarele unor oameni considerați atât de periculoși de către marea majoritate a cetățenilor obișnuiți? Și, pentru că ați avut de a face cu personaje care stârnesc interesul amatorilor de biografii și nu numai: v-ați gândit, vreodată, să scrieți o carte despre toate aceste întâmplări?
În general, nu mi-a fost teamă și îi mulțumesc bunului Dumnezeu pentru asta! Imaginați-vă o scenă în care doi bărbați furioși, cunoscuți ca fiind deosebit de agresivi, s-au luat la bătaie; sunt plini de sânge, în mijlocul unei mulțimi de oameni care fac parte din ”galeriile” celor doi, strigându-le tot felul de îndemnuri. S-a întâmplat să ajung în mijlocul unei asemenea scene. M-am băgat între cei doi beligeranți și i-am convins să se potolească.Sigur că m-am mirat, după aceea, de felul în care am reacționat și eu, și bătăușii. Nu am prea multe explicații pentru așa ceva. Poate că experiența, anii mulți în care a trebuit să activez în asemenea mediu, m-au fortificat interior. Asta nu înseamnă, totuși, că nu mi-a fost frică absolut deloc, niciodată. În anumite momente ale carierei mi-a fost, trebuie să recunosc, teamă pentru viața mea. Nu cred că e o idee chiar rea să dezvolt, între coperțile unui roman autobiografic, toate aceste întâmplări, cu adevărat excepționale pe care viața, cu Dumnezeu la timonă, a considerat că este necesar să le trăiesc pe parcursul trecuților mei ani de avocatură. Dacă aș scrie o asemenea carte, i-aș pune drept titlu: „Avocata”. Știți de ce? De multe ori clienții m-au notat astfel în agenda telefonului lor! Când voi avea timp, promit că voi scrie această carte!
– Cum trebuie să se comporte un avocat când are de-a face cu un client considerat deosebit de periculos, ca Ioan Clămparu, de exemplu? Să relaționezi, să negociezi sau să te înțelegi cu un asemenea personaj nu pare a fi un lucru la îndemâna oricui.
Un avocat cu vocație este, cred, un fel de soldat în slujba elocvenței. Un performer. Retorica bine temperată este cea mai teribilă armă. Un interlop care se bucură de respectul celor din mediul lui știe, instinctiv, să aprecieze pe cel de care, la o adică, depinde viitorul lui. În lumina profesionalismului celui de care îi depinde libertatea, umbrele caracterului unui performer interlop se retrag, lăsând loc unui anumit gen de respect față de performerul în domeniul juridic. Dacă adăugăm în acest tablou psihologic interesul vital pentru o sentință cât mai favorabilă, putem înțelege elementele care fac posibile dialogul, colaborarea cu avocatul-salvator. Să vă mai spun ceva: ”materialul” cu care lucrează un interlop este frica, spaima celor pe care dorește să îi supună și, astfel, să le poată extrage resursele, psihologice sau materiale, de care are nevoie pentru a-și cimenta și întreține statutul. Este evident nu doar că acel interlop își dă seama că nu mai are ”de unde să te ia”, cum să te facă supusul voinței sale de grandoare și autoritate. Undeva, în subconștient, el simte că singura scăpare dintr-o situație care nu mai ține de posibilitățile lui, este colaborarea cu apărătorul său, cu, adică, un alt tip de performer, mult mai stăpân pe regulile de care depind, odată ajuns în instanță, statutul, libertatea, viitorul clientului, al familiei sale ș.a.m.d.
“Secretul succesului: muncă, râvnă, implicare, și sacrificiul vieții personale”
– Care credeți că este secretul succesului dv?
Secretul succesului, am mai spus-o, constă în: muncă, râvnă, implicare, și, din păcate, în sacrificiul vieții personale.Chiar dacă meseria de avocat este din plin generatoare de adrenalină, nu pot considera dependența de palpitații drept mecanism de propulsie al unei cariere despre care, privind retrospectiv, aș putea să afirm, fără niciun fel de reținere, că a fost marcată de nenumărate evenimente de excepție. Nu îi este dat oricui să fie distribuit de către destin în situații, experiențe sau trăiri de felul celor de care Dumnezeu a considerat că este nevoie, pentru a mă așeza față în față cu o parte dintre înțelesurile profunde ale vieții, necesare creșterii mele spirituale.
– Ce principii credeți că trebuie să respecte, obligatoriu, un avocat, în ceea ce privește viața profesională?
Se consideră, anecdotic, că avocații nu ar avea, deseori, scrupule. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru familia în care m-am născut! Am avut parte de o educație serioasă, solidă, datorată, în mare parte, nenumăratelor cărți din biblioteca tatălui meu, care a știut cum să îmi diinamizeze și susțină interesul acut și iremediabil pentru lectură.Tatăl meu, Vasile Geantău, un împătimit colecționar de Mihai Eminescu, a avut grijă să îmi sădească în caracter, de când eram copilă, principiile respectului față de valorile noastre naționale autentice.
– Care credeți că sunt calitățile unui avocat de succes?
Ca să fii un avocat bun, este, cred, necesar să îți dorești, și să fii și în stare, să absorbi intelectual cât mai multe subtilități aflate în aria rafinamentului oratoric. Nu exclud nici atracția față de travaliul logic, nici plonjonul, oricât de abrupt, în chestiunile ce alimentează și întrețin suplețea și eficiența alonjei discursive. Pe scurt, cred că acest talant al meseriei de avocat, odată primit, poate fi valorificat doar cu multă transpirație, cu respect față de semeni și pentru principiile și valorile revelate ale ortodoxiei, care ne definesc identitatea culturală.
– Dar ce v-a determinat să alegeți, dintre toate profesiile, pe aceea de avocat? Când ați simțit că aceasta vă este vocația?
Nu am vrut să fiu avocat nici când eram copil, nici atunci când am fost în liceu. Eu visam să fiu profesoară de limba și literatura română și să predau această materie elevilor de liceu.Dacă era să fie astfel, că aș fi fost, sunt convinsă, o foarte dedicată profesoară, aș fi citit și aș fi scris foarte mult pentru că toate acestea mi-au plăcut enorm. Am moștenit această „patimă” tot de la tatăl meu, Vasile Geantău. El a fost cel care m-a sfătuit să mă fac avocat, și au trecut deja, ca prin vis, nu mai puțin de 25 de ani de când practic această meserie! Am menționat, în mai multe interviuri, cu nostalgie și încântare, acest paradox: deși nu am vrut să fiu avocat, am ajuns, grație inspirației tatălui meu, unul de succes și notorietate. Îi mulţumesc tatălui meu pentru că a fost atât de persuasiv, îndrumându-mă să aleg această profesie! Drept care simt nevoia să îi mulțumesc, încă o dată, pentru tot ceea ce a făcut pentru mine!
* “Mă ocup de memoria personalităților de altădată”
– Aveți, după părerea mea și nu numai, una dintre cele mai stresante meserii. Cum reușiți să gestionați tensiunile inerente profesiei? Credeți că acestea și-au lăsat, în timp, amprenta asupra personalității dv?
Desigur, nu pot nega influențele sau deformările asupra caracterului meu exercitate de către sfera profesională. La toate acestea voi reflecta mai târziu, când timpul și liniștea interioară mi le vor permite. Până atunci, simt, din când în când, nevoia să evadez din universul extrem de tensionat al proceselor, oferindu-mi fel de fel de supape. Una dintre acestea este să mă ocup de memoria personalităților de altădată. Am finanțat, acum trei ani, restaurarea mormintelor lui Dimitrie Anghel și Otiliei Cazimir. Îmi doresc să pot face același lucru și cu locurile de veci ale lui Barbu Lăutaru și ale altor două personalități ale culturii din zonă. Acest lucru nu depinde numai de mine. Am achiziționat complexul funerar al Uriașei, una dintre legendele Iașiului, aflat tot în cimitirul Eternitatea, pe care, de asemenea, intenționez să îl restaurez. Sunt restauratoarea Casei „Joseph Zoller” din Iași, monument istoric din secolul al XX-lea. Trebuie spus că e vorba despre singurul monument istoric restaurat din bani privați din Moldova. Acest lucru l-am făcut la vârsta de 38 de ani. Am colecții de fotografii cu Regina Maria, precum și cu familii boierești autentice din Moldova, întinse pe durata a două secole.Sunt și posesoarea celei de a treia fotografii originale, dintre cele patru ce i-au fost făcute marelui nostru poet Mihai Eminescu. Am dedicat, până acum, istoriei absolut fabuloase, de peste o sută de ani, a Casei „Joseph Zoller”, două cărți:
„Monografia Casei Joseph Zoller”, scrisă de istoricul Sorin Iftimie, doctor în istorie și „Giuvaerul șlefuit”, carte pentru copii ce a fost scrisă de către nepoata marelui Ion Creangă, Olga Caia-Creangă, originară din Târgu Neamț. La poarta Casei „Joseph Zoller”, am amplasat un info-chioșc care afișează povestea acesteia și a străzii „Elena Doamna” de la 1900. Sunt, în paralel, în pregătirea unei cărți referitoare la statuia Fecioarei Maria de la Cimitirul „Eternitatea” (legenda urbană a Iașului, „Uriașa”, despre care tocmai am amintit). Mă echilibrează, cred, această nevoie de a fi recunoscătoare pentru darurile pe care Dumnezeu mi le-a făcut de-a lungul vieții. Nu fără recunoștință. Ar trebui, pentru că suntem datori față de cei pentru care ne putem bucura de prezent, să lăsăm, la rândul nostru, cât ne pricepem și ne stă în putere, celor ce vin după noi. Îmi amintesc cuvintele lui N. Steinhardt: ”De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens”. Nu este exclus ca toate aceste lucruri, pe care simt nevoia să le fac pentru cultura noastră și pentru înaintașii care au sluijit-o, să fie un act compensatoriu de iubire, izvorât tocmai din căutarea acelui sens despre care vorbea N. Steinhardt. Mircea Eliade spunea, la un moment dat: „Ce oameni excepționali trec pe lângă noi, anonimi, iar noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și opinia publică”. Suntem, poate, prea atenți la anumite personaje fără valoare, promovate fără discernământ, astăzi, în presă, ca să mai fim în stare de a aprecia oamenii adevărați, ancorați în valorile noastre identitare, nealterate de ideologiile progresiste care nivelează și reduc ființa umană, cultural și spiritual, la un nivel pentru mine inacceptabil.
A consemnat C.T. STURZU
