De ce muntele? Care este chemarea tainică ce ne însufleţeşte spre cărările, stâncile, poienile şi cabanele sale? Ce ne face să nu mai simţim oboseala, să sfidăm timpul şi greutăţile? Pentru noi răspunsurile sunt clare, dar nu putem să vi le impunem. Vă invităm însă să le descoperiţi prin drumeţii, excursii sau chiar expediţii montane.
Unde? Acolo unde îţi este la început mai uşor, mai aproape, mai la îndemână, dar mai apoi tot mai sus, tot mai departe. Când? Lăsăm pe Bucura Dumbravă să-ţi răspundă: „Totdeauna. Nu este anotimp să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Adevăratul drumeţ ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei”. Cu cine? Aici trebuie avut grijă. Garabet Ibrăileanu atenţiona: „Altceva nu există: ai douăzeci de ani, o pelerină pe umeri, nu crezi în microbi şi eşti pe Ceahlău… dar ca să ajungi pe Ceahlău trebuie să ştii cum şi cu cine…” Bucura Dumbravă preciza: „Bagă la cap, drumeţe, şi nu pleca pe munte cu orişicine! Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul! Tu, catană, alege-ţi bine căpitanul. Iar tu, căpitane, nu primi decât cătane zdravene!”
Cu toate că astăzi iubitorii de drumeţii montane sunt în număr tot mai mare, în vechime oamenii nu au prea iubit muntele. De cele mai multe ori l-au respectat şi s-au temut de el. Era muntele cu stânci colţuroase, cu abrupturi imense, cu zăpezi, cu ceţuri veşnice. Erau sălaşe ale zeilor în munţi sau locul în care se odihneau strămoşii al căror somn nu trebuia deranjat. În Olimpul cel cu vârful în nori stăteau zeii cei trufaşi în frunte cu Zeus, în Etna trăiau titanii, iar în Caucaz zăcea Prometeu înlănţuit de zei pentru că îndrăznise să fure focul şi să-l dăruiască oamenilor.
Eroii din vechime care cutezau să înfrunte înălţimile plăteau cu viaţa cutezanţa lor… Primii mari cuceritori ai muntelui au fost şi mari cuceritori ai lumii, cuceritori de ţinuturi şi popoare. Spiritul lor s-a ridicat deasupra superstiţiilor şi fricii şi exemplul personal al marilor comandanţi a fost decisiv. Dar muntele şi-a oprit tributul său de vieţi omeneşti din armata lui Hanibal în Pirinei şi Alpi, când a plecat din Iberia să atace pe romani în nordul Peninsulei Italice, din armatele lui Cezar şi Napoleon care au forţat Alpii sau din trupele generalului Suvurov, învingător al „Punţii Diavolului”.
Să amintim şi pe regele Macedoniei, Filip al V-lea, care în 181 î.Hr. a urcat pe muntele Haemus din Tracia, ştiindu-se că de acolo se vede o mare parte a lumii şi pe împăratul Hadrian, care, în 126 d.Hr., a urcat pe Etna (3.269 metri). El a fost autorul uneia dintre primele ascensiuni turistice şi a primului refugiu alpin.
Expediţiile montane le-au adus perioada romantică. Nu mai erau expediţii militare, interesele deveneau ştiinţifice, literare, turistice. Mai mult, teama se transformase în dragoste. Jules Michelet şi apoi F. Nansen, Serţov Fedcenko, Emil Racoviţă (românul, părinte al biospeologiei), N.M. Prejavlski şi mulţi, mulţi alţii, au urcat pe munţi şi au scris despre ei.
Sfârşitul veacului al XIX-lea aduce cu sine cucerirea marilor vârfuri ale lumii, chiar şi cele de peste 8.000 de metri, o luptă a omului cu înălţimile încheiată în 1953 de Hillary şi Tensing, învingătorii Everestului. Exemplul acestor curajoşi pionieri este în permanenţă urmat, fiecare iubitor al înălţimilor, după puterea şi experienţa sa încearcă temerare acţiuni. Cucerirea fiecărui vârf oferă o vie satisfacţie.
Muntele n-a fost întotdeauna iubit şi căutat de om. Credinţele şi manifestările religioase au diferit de la o epocă istorică la alta, hrana şi adăpostul au fost la fel diferite de la o epocă la alta. În preistorie, în paleolitic, omul era culegător şi vânător itinerant, iar atunci când glaciaţiunile au mânat vânatul mare specific tundrei spre munţi, l-a urmat, peisajele alpine au devenit domenii de vânătoare, fapt demonstrat de descoperirile arheologice din paleolitic, epipaleolitic şi mezolitic.
În neolitic, comunităţile trăiesc în condiţii climatice asemănătoare celor actuale şi sunt sedentare, “mâncătoare de seminţe”, nu “mâncătoare de carne” ca până atunci şi agricultura i-a atras spre zonele de “şes” (văi largi, podişuri, câmpii).
În epoca bronzului, aşezările sunt multe dintre ele fortificate, tip acropolă, pe înălţimi, dar puţine sunt în zonele montane. Epoca fierului, prin cea de-a doua vârstă a sa, a însemnat pentru spaţiul carpato-dunărean civilizaţia geto-dacică, ce a cunoscut perioada sa “clasică”, de apogeu a puterii politico-militare şi economice în secolele I î.Hr. – I d.Hr., de la Burebista la Decebal.
Dacă multe dintre popoare se fereau de munte, îl considerau “tabu”, aducător de nenoroc, nu a fost cazul strămoşilor noştri daci, care l-au iubit. În munţi îşi aveau cetăţile („dave”), adevărate cuiburi de vulturi, din munţi scoteau aurul ce făcuse din Dacia un “El Dorado” al Antichităţii, care le-a adus mărirea, dar şi decăderea. În munţi îşi aveau templele, în peşterile lor locuiau preoţii lui Zalmoxis, pe vârfuri de munte îşi desfăşurau ritualurile.
Dacii aveau trei munţi sacri: Şureanu, Găina şi Ceahlău. Şureanu a rămas pentru români sălaşul marelui preot al lui Zalmoxis, la Găina tradiţii păgâne au trecut peste veacuri, iar Ceahlăul este un munte sfânt al românilor, cu hram şi sărbătoare, dar, mai mult decât atât, este muntele etnogenezei, al Dochiei şi al lui Traian.
George Călinescu a văzut în legenda culeasă şi versificată de Gheorghe Asachi un mit fundamental al românilor. Nu este singura legendă cu protagonişti daci şi sunt multe stâncile ce ne poartă prin numele şi poveştile lor în vremurile de la sfârşitul Daciei.
Despre daci spuneau cronicari şi panegirişti romani şi greci că trăiau “agăţaţi de munţi”. Nici urmaşii lor nu au fost altfel. Dacii din jurul Petrodavei urcau pe Ceahlău (pe care mai mulţi istorici şi mitologi l-au considerat chiar Kogaionul, muntele sfânt al lui Zalmoxis), cu arcurile lor mari în spate şi săgetau norii cei negri care întunecau chipul zeului cerului senin, Gebeleizis. Când se însenina, pregăteau ofrande pentru Zalmoxis şi Gradivus şi petreceau până la răsăritul soarelui. Peste secole, românii urcau pe muntele lor sfânt, chemaţi de sunetul buciumului, cu torţe arzânde în miez de noapte şi cinsteau hramul muntelui de “Probajine”, la “Schimbarea la Faţă”.
În era creştină, muntele Ceahlău a devenit un munte sfânt al românilor, la poale, în codri, pe padini şi chiar pe platoul din vârful său s-au ridicat altare, paraclise, biserici, schituri şi mănăstiri. Au devenit parte a unor itinerarii ale spiritului.
George Vâlsan spunea: “Carpaţii nu ne-au despărţit niciodată. Peste ei s-au clădit aceeaşi limbă, acelaşi suflet şi aceleaşi aspiraţii”. După epopeea dacică şi perioada daco-romană, poporul ce se năştea din acest nobil meleu a trebuit să facă faţă valurilor succesive ale invaziilor barbarilor stepei, care călcau cu foc şi cu sabie pământurile de la nord de Dunăre. Oamenii pământului s-au adăpostit în codri şi în munţi.
Codrul a devenit frate cu românul şi Carpaţii au fost pol al românismului. Pe vreme de primejdie, românii s-au adunat în munţi, coborând spre ogoarele lor atunci când vremurile se linişteau. Dar în munţi au rămas păstorii cu turmele lor, se adăposteau sihaştrii, erau trimişi străjerii graniţelor atunci când s-au închegat statele medievale româneşti.
Românul era strâns legat de munte, dar fiindcă de cele mai multe ori era sub vremuri, nu deasupra lor, nu putea înţelege valenţele turistice ale muntelui. În munţi şi codri erau schituri şi mănăstiri şi credincioşii români ortodocşi purcedeau ca pelerini spre aceste lăcaşuri monastice.
Despre Ştefan ştim că mergea călare în munţii Neamţului, la Valea Călugărilor, la mănăstirea Neamţ, Mircea cel Bătrân mergea la Cozia, Nicolae Basarab mergea la Vodiţa şi Tismana, mitropoliţii se abăteau adesea la mănăstirile din munţi.
Pelerini mânaţi de nevoi sufleteşti îi căutau pe sihaştrii sfinţiţi de nevoinţă şi rugă în pustnicie pentru a afla alinare şi sfat duhovnicesc. Ei au fost primii turiştii montani, căci nu puteau să nu se bucure şi de frumuseţea, măreţia şi liniştea munţilor. Dar turismul montan în spaţiul românesc s-a născut cu adevărat în epoca romantică, când munţii noştrii intră în literatura cultă. Să nu-l uităm însă pe Dimitrie Cantemir, despre care se spune că înainte de 1700, împreună cu proaspăta sa soţie, a călătorit la muntele Ceahlău. De altfel, el este primul mare român care a oferit descrieri geografice, istorice, etnografice.
Alecu Russo, magistrat la Piatra-Neamţ, călătorea adesea în munţi, la fel şi Vasile Alecsandri, culegând folclor din sate şi de la focuri de stâne. Despre munţi au scris, în urma călătoriilor lor, Gheorghe Asachi, Nicu Gane, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu, Calistrat Hogaş, Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Gheorghe Asachi a realizat primul ghid turistic al unui munte românesc: “Itinerarul sau călăuzul la muntele Pionului”, un ghid al Ceahlăului, pe care l-a vizitat de mai multe ori, i-a căutat legendele şi sihăstriile.
În munţii noştri au ajuns şi călători străini şi au scris despre ei, precum Iosif Solomon Del Medigo, Marco Bandini, B. Haquet, Alexandre Dumas (autor al unei cărţi numite “Strigoiul Carpaţilor” cu acţiunea petrecută la poalele Ceahlăului), Wilhelm de Kotzebue, J.A. Vaillant, Jules Verne (a scris o carte numită “Castelul din Carpaţi”, inspirându-se dintr-o călătorie în munţii Retezat). Munţii noştri au intrat în literatura europeană…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
