Chemarea muntelui! (II)

Prima partea a materialului o puteți citi aici.

Continuăm „chemarea” noastră către munte. Către munţii noştri, către Carpaţi. Nu au măreţia Alpilor, nici sălbăticia Caucazului. Dar sunt ai noştri! Dumitru Almaş, născut într-un sat din Subcarpaţi, dar mare iubitor al munţilor, scria: „Munţii noştri sunt mult mai cuminţi, mai familiari şi mai buni ca Alpii. Noi nu dorim şi nu putem să trecem de 2.600 m. altitudine. Carpaţii sunt inima ţării noastre. Ca să ne iubim ţara, trebuie să-i cunoaştem inima”. Românismul n-ar fi putut să se dezvolte plenar având în mijloc de ţară Alpii, cei cu vârfuri de peste 4.000 de metri şi cu puţine pasuri şi trecători.

Noi nu am avut un „prinţ al munţilor” ca L. Trenker, nici călăuze vestite ca R. Shukra, R. Tirsot, P. Gignaux, A. Berti, R. Frisson-Roche, C. Durier. Dar i-am avut pe moş Butmăloi din Bucegi, pe moş Cerbu din Ceahlău, pe Pandrea din Cheile Bicazului şi Hăşmaş, iar călugării de la poale de munte au fost călăuze pentru cei ce au vrut să urce sau să străbată munţii încă din Evul Mediu.

J.A. Vaillant a fost unul dintre primii turişti din munţii noştri, la 1839 urcând pe Bucegi împreună cu două călăuze, iar în anul următor a fost oaspetele Ceahlăului, călăuzit de călugării de la mănăstirea Pionul şi a scris despre ascensiunile sale, la fel ca celebrul alpinist Leslie Stephen, fondator al Clubului Alpin Englez în 1857 şi care a scris despre munţii noştri în lucrarea „Playground of Europe”.

În perioada interbelică am urmărit aventurile din munţii Carpaţi ale „Cercetaşului”, mărturisite într-o revistă de aleasă educaţie: „Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor”. Am zis împreună cu Nestor Urechia, la 1916: „Dragi să ne fie munţii !” La 1916, am înţeles ce înseamnă „Om şi natură” cu Ion Conea, în 1920 am fost pătrunşi de „Vraja Bucegilor” împreună cu Nestor Urechia, am scris „Cartea munţilor” cu Bucura Dumbravă, la 1927 am fost „Hoinari în Apuseni” cu Vasile Puşcariu, am aflat o „Românie pitorească” cu Alexandru Vlahuţă. I-am dat dreptate lui Ion Conea, marele geograf: „Nicio şcoală, în adevăr, nu e mai bărbătească şi mai eroică, mai naţională, decât cea a muntelui”.

Vasile Alecsandri s-a născut pe-o moşie din lunca Siretului, dar s-a “preumblat” adesea prin munţi şi i-a admirat pe cei ce au fost oameni ai muntelui: „La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai liniştită, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gând şi la vorbă şi verde la trup ca brazii sub care trăieşte”. Scria acestea la 1845, când o pleiadă intelectuală de excepţie promova idealuri generoase romantice, naţionale, „daciste”, de justiţie socială. Nu de puţine ori apar ca personaje în scrierile lor, haiducii, oameni ai muntelui prin excelenţă. Şi multe dintre capodoperele literaturii noastre populare au fost culese de Alecsandri şi congenerii săi din munţii noştri.

Dar oameni ai muntelui nu sunt doar „muntenii”, să le zicem „nativi”, ci şi cei care locuiesc în văi şi câmpii; oameni ai muntelui sunt cei care-i caută (mai mult decât îi permite profesia şi nevoile) cărările, care îl iubeşte şi îl respectă, fie el din monotonele câmpii ale Bărăganului, din uscatele podişuri dobrogene sau din nesfârşitele zăvoaie ale Dunării. El se poate naşte oricând dacă profanul, diletantul, poate să audă precum E. Simonov „sunetele, culorile, mişcarea ce se contopesc într-o melodie unică, plină de forţă. Glasul munţilor!”, sau să înţeleagă, împreună cu Aegidius Tsuchdi, că pe om îl cheamă spre înălţimi “gustul pericolului, mândria de a stăpâni, dorinţa de a cunoaşte ceea ce este necunoscut. Poate numai înrudirea sa cu infinitul, acolo sus, pe vârful cucerit pentru totdeauna”.

O ascensiune montană presupune efort, părăsirea şezlongului, a scaunului, a biroului, a patului, a comodităţii sau odihnei. Dar ne întrebăm odată cu Nicolae Iorga, marele savant: „De ce odihna de dinainte de moarte când ne aşteaptă aceea de după ea?!”.

Calistrat Hogaş a fost un pătimaş care şi-a împărţit o mare parte din viaţă între oraşul Piatra-Neamţ şi munţii Neamţului şi Sucevei, între orele de la Liceul “Petru Rareş” din cetatea de sub Pietricica, unde era profesor, şi nesfârşite excursii. În scrierile sale apare adeseori ca protagonist calul său, “Pisicuţa”, pe care-l îndrăgea nespus, dar cu toate acestea el credea: “Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine”, căci “a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal, înseamnă a merge şezând şi a vedea ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi”. Este ceea ce promova şi inginerul Nestor Urechia în lucrarea “Umbletul pe jos” din 1916 şi în „Împărăţia munţilor”, din 1928.

Mihail Sadoveanu s-a născut într-un târguşor din şesul Moldovei, dar a iubit munţii şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă la poalele Carpaţilor Răsăriteni, lângă Schitul Vovidenia. A lăsat posterităţii minunate descrieri ale unui pasionat pescar şi vânător şi şi-a purtat eroii mânaţi de vremuri şi de patimi de-a lungul şi de-a latul Carpaţilor. Drumeţia montană, în concepţia sa, conducea spre o stare pe care nu ţi-o puteau oferi multe din cele de pe această lume: “Ai umblat opt ceasuri, ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţumit la amiază cu gustare frugală, nu te simţeşti flămând, nu te simţeşti prea obosit, eşti în starea aceea de euforie pe care nimeni nu ţi-o poate da în celelalte împrejurări ale vieţii”. Pe Ceahlău, pe Rarău, cu pluta pe Bistriţa, în Obcinele Bucovinei, în munţii Stânişoarei, Tarcăului şi Bistriţei a aflat încântare şi mulţumire şi a exprimat aceasta de câte ori a scris depre Moldova, o „ţară a minunilor”: „Priveliştea munţilor moldoveneşti are un caracter anumit. Parcă ar fi un decor pentru încântarea ochilor şi mulţumirea sufletului”.

Maeştrii prozei (cei amintiţi anterior, cărora le mai adăugăm pe Alecu Russo, Emil Gârleanu, Ioan Găvănescul, George Vâlsan, Constantin Matasă), mari pictori şi muzicieni au oferit muntelui fărâme de talent artistic. Dar nu numai ei, ci şi alţi autori, care, deşi nu înzestraţi cu deosebit rafinament şi erudiţie, au făcut cunoscută înţelepciunea lor simplă, bunul simţ şi măsura şi, nu în ultimul rând, dragostea lor pentru munte. N-au dat naştere unor elaborate descrieri pline de epitete şi metafore, dar au realizat minunate scrieri închinate Bucegilor, Ceahlăului, Apusenilor. Ne-au oferit sfaturile lor de încercaţi călători pe poteci de munte, modeste, fireşti.

Dacă Gheorghe Asachi realiza un ghid montan încă de la jumătatea veacului al XIX-lea, la începutul secolului al XX-lea apar mai multe „călăuze” şi „cărţi ale muntelui”, care se adăugau „dicţionarelor geografice” ale judeţelor, apărute la sfârşit de veac al XIX-lea. Nestor Urechia şi Bucura Dumbravă, amintiţi anterior, sunt cei mai de seamă dintre aceşti autori.

Primul, inginer de drumuri, cea de-a doua, o femeie pasioantă de ascensiuni montane, autoare de romane istorice mult citite. Ca Fanny Negulici, avea o origine etnică amestecată, dar ca Bucura Dumbravă era curat româncă, după cum spunea Emanoil Bucuţa, prefaţator al celei de-a treia ediţii a „Cărţii Munţilor” din 1943, pe care am folosit-o şi noi.

Adaugăm câteva dintre sfaturile ei încredinţate acestei cărţi, pe care le-am considerat de căpătâi pentru cei ce se pregătesc să urce pe munte:

„Când e bine să te duci pe munte? Totdeauna. Nu e anotimp care ar putea să-ţi închidă drumul spre înălţimi”.

Cu cine? „Bagă de seamă, drumeţe, şi nu pleca la munte cu orişicine. Nici dacă conduci tu, nici dacă conduce altul”.

Clipa plecării la munte are o mare însemnătate, pentru că atmosfera ei se înrâureşte asupra excursiei întregi. „Închipuiţi-vă un concert care ar începe cu un vajnic acord fals”.

„Îngrijiţi-vă de hrană, căci alta e foamea de sus şi alta cea de jos”.

„Să nu rupi o floare dacă nu eşti hotărât s-o duci acasă şi s-o îngrijeşti, aşezând-o într-un vas cu apă”.

Un bun turist după ce a pornit la drum nu mai pune întrebări unei călăuze bune despre itinerar.

Economisiţi-vă forţele! Ale voastre şi ale celor cu care drumeţiţi!

„Aşteptaţi întotdeauna pe cel mai slab!”.

Tot ea consideră că „nicio împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prietenoase sau împrietenirii prin vorbe nemeşteşugite şi sincere ca un drum lung de munte”.

Unii dintre drumeţi afirmă că muntele te-ar putea plictisi, oferindu-ţi aceleaşi imagini şi a doua oară; îi contrazice Mihail Sadoveanu: „Se înşeală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzută în aceleaşi condiţii; că răsăriturile şi amiezile şi amurgurile se repetă; că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva…”.

Şi John Ruskin are o părere asemănătoare: „Nicăieri ca în munte nu există atâta varietate pe un spaţiu foarte restrâns. Într-o singură zi, în munte, poţi vedea şi simţi schimbările din cursul unui an întreg”. Îl completează Albert Dauzat: „Nu există doi munţi care să se asemene; fiecare cu individualitatea lui, fiecare se schimbă fără sfârşit, după ora zilei, jocurile luminii, după vreme, după anotimp, care-l învăluie, rând pe rând, cu ceaţă şi lumină, zăpadă, verdeaţă şi flori”.

Încheiem cu o reflecţie a lui George Călinescu, care vrea să ne convingă că muntele este parte a istoriei românilor, martor şi făcător de istorie: „Muntele inspiră simţiri grandioase. Când vezi văile şi câmpurile la picioarele tale, drumurile şerpuind ori în linie dreaptă, satele presărate de-a lungul lor, ai sentimentul unei ţări. Descălecătorii au venit de la munte”.

Prof. dr. Daniel DIEACONU