Din satele de la poale de Ceahlău au plecat mulţi tineri să-şi facă un rost în lume şi unii au ajuns să facă şcoli înalte, să deţină funcţii importante în politică, ştiinţă, cultură sau în armată. Amintim pe Constantin Matasă, Constantin Turcu, Gheorghe Ungureanu, Gavriil Galinescu sau Dumitru Coroamă. Ultimul numit a fost unul dintre vitejii ofiţeri ai războiului de întregire, distins cu cele mai înalte ordine şi decoraţii, şi un general care dovedise mari calităţi de care avea nevoie România în faţa ameninţărilor ce înconjurau ţara la sfârşitul anilor ’30.
Satele de la poalele Ceahlăului s-au format printr-un meleu al vechilor autohtoni din munţi, cu imigranţii ardeleni şi bucovineni. Nepotul generalului, Lulu Coroamă (Grigore Tărâţe), care a trăit până anii trecuţi în comuna Ceahlău, menţiona că în familia sa se spunea că sunt originari din Bucovina şi că un străbun de-al său s-a stabilit în satul Schitul Hangu, după ce nordul Moldovei a fost răpit de austrieci. Tatăl lui Dumitru, Toma Coroamă, era tânăr flăcău pe timpul mişcării paşoptiste, când revoluţionarii moldoveni, printre care şi Vasile Alecsandri, s-au refugiat la Palatul Cnejilor, cu gândul de-a opune rezistenţă lui Mihail Sturdza, alături de „vânătorul înalt şi spătos… Creţul”, despre care scriitorul pomeneşte în nuvela Dridri. Lulu Coroamă a scris un mic articol pentru revista „Ţara Hangului” şi pentru monografia „La poalele Pionului” din 2013, iar despre general şi alţi deţinuţi politici din familia Coroamă a scris profesorul Dorel Rusu. Lulu Coroamă (care a suferit şi el în temniţele comuniste vreme de cinci ani) spunea că Toma Coroamă a fost un ţăran cu multă putere de judecată, bun gospodar şi cinstit, şi nu e de mirare că a fost primar al comunei Hangu de mai multe ori, cu care ocazie a avut conflicte cu prinţul Sturdza, reprezentat prin administratorul moşiei Hangu, ing. Swicinaky, privind izlazurile comunale, şi a susţinut procese pe care le-a câştigat în folosul obştei. S-a căsătorit cu Ecaterina, au avut 10 copii, 6 fete şi 4 băieţi. Băieţii erau Ernest, erou în primul război mondial, Dumitru, Gheorghe şi Cantemir Coroamă.
Dumitru s-a născut la 19 iulie 1885, a făcut şcoala primară în satul natal, gimnaziul la Hangu, apoi tatăl l-a trimis la Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ, cel mai de seamă al timpului în regiune. După absolvire a fost învăţător-suplinitor la şcolile din Broşteni, Cotârgaşi, Frumosu, Farcaşa de pe Valea Bistriţei. Urmează apoi Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent şi a fost repartizat la Regimentul 15 Dorobanţi – Războieni din Piatra-Neamţ.
În războiul de întregire a luptat în prima linie pe văile Trotuşului, Oituzului şi Uzului împreună cu regimentul 15 Dorobanţi-Războieni în calitate de comandant al Batalionului 2 Infanterie. Pentru faptele sale de vitejie, mai ales cele de pe Valea Uzului, a fost decorat şi înaintat în grad. A primit Ordinul de Cavaler „Mihai Viteazul” şi mai multe decoraţii, româneşti, franceze, engleze sau ruseşti. A luptat pentru dezrobirea Transilvaniei, a participat la ocuparea Budapestei, în timpul lui Bela Kun, când Ungaria încerca să facă joncţiunea cu armatele bolşevice ale lui Lenin şi să ocupe Transilvania.
După război a revenit la Regimentul 15 Dorobanţi din Garnizoana Piatra Neamţ, în calitate de ajutor de comandant, apoi comandant al Regimentului. A luat parte cu Regimentul 15 Dorobanţi – Războieni Piatra-Neamţ la manevrele militare regale din anii 1932 şi 1933. Regele Carol al II-lea, pentru meritele sale deosebite în timpul acestor manevre, l-a avansat la gradul de general de brigadă şi l-a trimis comandant al Regimentului 87 Infanterie Satu Mare.
În 1938 este avansat la gradul de general de divizie şi transferat la Divizia de Gardă Regală din Bucureşti. La începutul lunii septembrie 1940, în Bucureşti au loc puternice manifestaţii împotriva lui Carol al II-lea. Miile de manifestanţi, mulţi dintre ei studenţi, scandau: „Jos Carol al II-lea, jos Lupeasca!”. Regele l-a chemat la Bucureşti pe generalul Ion Antonescu, care era cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea, şi l-a numit prim-ministru.
Generalul Dumitru Coroamă era comandant al Diviziei de Gardă Regală. Coroamă primeşte ordin de la regele Carol al II-lea să împrăştie manifestanţii, uzând chiar şi de armamentul din dotare. Generalul Coroamă a refuzat însă să tragă în tineri din ordinul unui rege care prin politica sa de a conduce autoritar, înconjurat de o o coruptă camarilă, a prăbuşit România Mare. Generalul Antonescu nu a ordonat nici el armatei să tragă în tineri şi astfel s-a evitat un dezastru naţional. Generalul Antonescu i-a cerut regelui Carol al II-lea să abdice şi acesta, rămas fără sprijin, a fugit în străinătate, urmărit de legionari.
Generalul Dumitru Coroamă este avansat la gradul de general de corp de armată, dar generalul Ion Antonescu, deşi a profitat de gestul patriotic al lui Coroamă îndreptat împotriva unui rege ce nu se ridicase la înălţimea funcţiei, nu l-a privit din punct de vedere militar ca fiind conform cu principiile sale. Îl îndepărtează pe generalul Coroamă din Bucureşti la Iaşi, acordându-i funcţia de comandant al Corpului 4 Armată. A fost în această funcţie până în ianuarie 1941, când, după înfrângerea „Rebeliunii Legionare”, şi-a prezentat demisia în faţa celui devenit „Conducător al statului”. Divergenţele dintre cei doi generali au făcut ca Ion Antonescu să îl urmărească pas cu pas prin serviciile sale militare secrete, iar Coroamă nu a mai primit nici o funcţie importantă în armata română. Au avut opinii diferite şi în ceea ce priveşte campania peste Nistru, generalul Coroamă dezaprobând-o.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, generalul Coroamă se retrage la Piatra-Neamţ ca pensionar militar. Este arestat în 1948 de la locuinţa sa din Piatra-Neamţ pe motiv că a avut simpatii legionare într-un grup ce a cuprins pe mai mulţi legionari sau simpatizanţi ai acestora precum preotul Ioan Dumitrescu-Borşa, Alexandru Constant, Victor Vojen şi alţii.
Suferă în penitenciarele Suceava, în beciurile Ministerului de Interne Bucureşti, penitenciarul Jilava, penitenciarele Aiud, Gherla, Ocnele Mari, Văcăreşti. Din spusele celor care au pătimit cu el, cât au stat în celule au fost hrăniţi şi cu zeamă din fân, zeamă din jir şi alte „lături”. Uneori erau puşi să roadă din rogojina de pe prici sau să rumege vara din firele de păpădie pe care se mai găseau prin ograda penitenciarului. Un camarad de temniţă, care a suferit cu generalul Coroamă în acest infern de la Ocnele Mari, spunea: „Un bătrânel scund, blând, plăcut, sfătos. Nu era în stare să supere pe cineva. Ne îndemna la linişte şi pace. Nu vorbea niciodată despre el. Sobru şi… tocmai de aceea a avut parte de umilinţe groaznice din partea unui sublocotenent al cărui nume nu-l ştiu. Când era el de serviciu, avea o plăcere diabolică să facă culcări cu generalul în văzul tuturor. Şi bietul om executa, spunându-ne că nu te poţi pune cu nebunii”.
În Penitenciarul Ocnele Mari a paralizat şi a rămas fără glas. În această stare a fost ţinut aici un an de zile fără tratament. Apoi a fost trimis la Penitenciarul Văcăreşti de unde a fost eliberat. A fost dus cu o Salvare şi lăsat bolnav la o rudă a soţiei sale din Bucureşti. Nu s-a putut afla nimic de el, despre suferinţele sale, fiindcă îşi pierduse graiul. Ceea ce s-a mai aflat a fost din cele relatate de foştii deţinuţi politici, care l-au întâlnit prin închisori, din astfel de mărturii profesorul Dorel Rusu a schiţat un mic portret, care prezintă însă unele lacune.
A murit în 1956 şi a avut o înmormântare simplă, doar familia conducându-l pe ultimul drum. Ulterior a fost dus în cavoul familiei din Piatra-Neamţ. Deşi Securitatea a urmărit înmormântarea, au participat şi generalii Nicolae Dăscălescu şi Ilie Creţulescu, îmbrăcaţi civil şi stând la distanţă.
În 1964, rudele i-au adus osemintele la Piatra-Neamţ şi le-au depus la cimitirul „Eternitatea”. Lulu Coroamă din Ceahlău a notat câteva amintiri legate de unchiul său pe care le-am publicat în revista „Ecoul munţilor”, iar în biografia generalului rămân încă lucruri mai puţin ştiute, necesitând o cercetare judicioasă. Căci generalul Dumitru Coroamă a fost una dintre marile personalităţi militare ale primei jumătăţi a veacului al XX-lea despre care s-au spus şi s-au scris puţine lucruri şi uitarea sa este nedreaptă.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
