La anul 1821 a fost în Ţările Române „Zavera”. Tudor Vladimirescu s-a ridicat la luptă cu foştii săi tovarăşi voluntari în armata rusă, pandurii. Grecii veniţi din Rusia se alătură grecilor din Principate, arnăuţi şi voluntari moldoveni se alătură şi ei Eteriei, chiar şi ţărani, căci regimul fanariot era detestat de întreaga societate, dar cei care sufereau din greu erau ţăranii, după cum aflăm din „Obşteasca tânguire”: „De şase ani tiranul Caragea alt nu a lăsat bieţilor ţărani decât numai ticăloasele suflete din trupurile dosădite de necazuri”.
În Moldova, venirea eteriştilor a însemnat instaurarea unor vremuri tulburi şi cei care au avut de suferit prima dată au fost turcii şi evreii. La Largu şi Moligelu în ţinutul Neamţului, „volintirii” (greci, albanezi, români) i-au tăiat cu securile pe turci şi evrei pe catargele de pe malul Bistriţei. Jafurile eteriştilor s-au transformat în adevărate atrocităţi. Locuitorii satelor, ţărani sau robi „ţigani” din multe ţinuturi, au profitat de conjunctură şi au atacat pe stăpâni, boieri, arendaşi, mănăstiri.
La 1821, au aderat la Eterie căpitani de arnăuţi importanţi precum Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, Ianache Farmache şi puterea arnăuţilor a crescut sub pretextul poterilor domneşti. Tudor Vladimirescu strânge arme la Cerneţi. Cunoştinţele sale, relaţiile cu o parte a boierimii, cu pandurii, ştiinţa sa militară l-au propulsat în postura de lider al ridicării norodului, iar căpitanii de arnăuţi se alătură lui Tudor.
Gheorghe Cârjaliul fusese în banda lui Bujor şi s-a alăturat lui Tudor. Pe Gheorghe Cârjaliul l-a cunoscut marele scriitor rus Puşkin (care se afla la acea vreme exilat la Chişinău) şi l-a eternizat, închinându-i un poem pe care l-a tradus pentru români Costache Negruzzi. Ura pentru turci a lui Cârjaliul se datora şi faptului că soţia sa pe care o iubea mult i-a fost răpită de un turc şi pierdută. Naum Râmniceanu, îl numea „vestitul tâlhar Cârjaliul care, în perioada ce a urmat retragerii caimacamilor la Braşov, după ce a prădat o biserică a avut neruşinarea să-şi ungă cizmele cu Sf. Mir”.
După înfrângerea de la Drăgăşani, mai mulţi dintre eterişti trec în Austria şi apoi în Basarabia, printre ei şi Cârjaliul. Fuge din Basarabia, după ce intrase în atenţia autorităţilor, spre Moldova, spre codrii pe care-i cunoscuse alături de Ştefan Bujor. A intrat în slujba lui Eip Aga (fostul paşă de la Isaccea). Pe când inspecta graniţa de la Prut, la Sculeni, Cârjaliul a intrat în cortul generalului turc şi i-a spus că i-a trecut prin cap să-l omoare. Fără o altă vorbă, a luat pistolul din perete şi i-a străpuns pieptul cu un glonţ şi a dispărut. Şi-a strâns o bandă puternică, mulţi alăturându-i-se datorită faimei sale. Urmărit de către turci, scapă de ţepele lor, dar nu şi de spânzurătoarea moldovenească la 1824.
Vestitul haiduc Iancu Jianu este căpitan al lui Tudor şi este trimis ca diplomat la Mehmet Selim, paşa din Silistra, dar este întemniţat din aprilie până în august şi pierde freamătul luptelor.
Căpitanul Iordache Olimpiotul, originar, după cum ne spune şi numele, din zona muntelui Olimp, dintr-un mic sat, a fost şi el în banda „cârjaliilor”, iar atunci când turcii au intervenit în forţă, şi-a aflat scăparea în Serbia, alăturându-se lui Haiduc Velcu, altă figură proeminentă a haiduciei dunărene, iar după înfrângerea răscoalei sârbe a trecut în Ţara Românească.
Un alt sârb, care a luptat în răscoala antiotomană şi care apoi a trecut în Oltenia, a fost Ghiţă Haiducul. La început, cu Ponea Arnăutul avea o bandă de 25 de „hoţomani” în părţile Doljului.
În Moldova, parte dintre ţărani sau „robi ţigani” se ridică împotriva boierilor şi a arendaşilor; sunt consemnate jafuri la Buhuşi, Ruginoasa, Cucuteni, Budilata, Trifeşti, Corni şi Tatomireşti. În aprilie, ispravnicul de Neamţ, Sturdza, îi îndeamnă pe locuitorii ţinutului să se ridice împotriva eteriştilor, căci aceştia au făcut „jacuri şi cruzimi” şi „au spart târguri şi sate” Mitropolitul Veniamin Costache descria astfel Moldova condusă de Pendedeca: „Câmpii cu necuprinse de ochi întindere erau plini de norod cerul având acoperământ şi aşternut numai pământul. Şiruri necurmate pe drumuri şi bărbaţi şi femei cu copii în braţe îmbulzindu-se, năvălea la scăpare. Codrii cei mai adânci gemeau de norod rătăcit”.
Tudor a încercat să rupă aripa eteristă din armata sa, dar pierde sprijinul lui Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, care-l acuză de înţelegere cu turcii la instigarea lui Iordache. În urma conflictului, cei doi căpitani, Macedonschi şi Prodan, au reuşit să îndepărteze pe Tudor de lagărul pandurilor, de cei apropiaţi lui care au fost sloboziţi la casele lor, înlocuindu-i cu 300 de sârbi. Tudor este arestat şi trimis spre judecata Divanului Ţării, în fapt, cu viclenie ajunge în faţa lui Ipsilanti şi este judecat după codul eterist, deşi nu făcea parte din această societate. Condamnat la moarte, interogat şi chinuit, arată un curaj deosebit. Este împuşcat, tăiat bucăţi şi aruncat în Dâmboviţa.
În ciuda vitejiei tinerilor mavrofori şi a pandurilor, la 7 iunie, turcii înving la Drăgăşani, iar Iordache Olimpiotul se retrage spre Cozia cu cei 600 de oameni ai săi, o adunătură pe care nu o poate controla. Arnăuţii călări îi jefuiau pe cei pedeştri şi mai slabi, iar creşterea apelor Oltului a făcut alte numeroase victime. Preotul sârb Vasile, care recrutase arnăuţi pentru Eterie la Bucureşti, fuge în Austria, dar este extrădat. Predat turcilor la vamă, se repede asupra lor cu pumnalul şi cu sabia şi omoară 11 turci până ce este ucis cu pistoalele de la depărtare.
La 18 iunie se dă bătălia de la Sculeni şi eteriştii sunt învinşi, mulţi dintre ei aruncându-se în apele Prutului. Iordache Olimpiotul ajunge cu 900 de oameni la Dorna. S-au dat lupte la mănăstirea Slatina la 18 iulie, în afara zidurilor şi apoi în biserică, iar când turcii au dat foc, eteriştii au fugit.
Surprinşi de turci pe când se deplasau spre graniţa cu Austria, eteriştii se baricadează în spatele zidurilor de la mănăstirea Secu. Călugării de Neamţ şi de la Secu, în număr de vreo 200, fug în Basarabia în faţa iminenţei unor măsuri represive ale turcilor. La Secu, Iordache şi Farmache conduc rezistenţa celor 350 de eterişti. Turcii au aruncat dopuri de câlţi care au ajuns în nişte stuf ce se afla în curtea mănăstirii şi incendiul s-a extins repede, cuprinzând şi turnul în care se aflau Iordache şi încă şapte oameni. Ia foc şi scara şi acoperişul şi cei opt mor arşi, lui Iordache îi arsese partea superioară a capului, partea stângă a pieptului şi un picior. Moare la 49 de ani; după un anonim grec a fost un adevărat Leonidas, ce văzând că tovarăşii săi vor să se înţeleagă cu turcii, se aruncă în aer cu toată odaia cu muniţii.
Căpitanul Farmache rezistă încă 14 zile, apoi încearcă tratative prin consulul prusac Wolf, care garantează capitularea. Sunt dezarmaţi, dar nu se respectă condiţiile. Luptă cu mâinile goale şi sunt omorâţi 40 de turci; dintre eterişti sunt ucişi 330, 18 sunt luaţi prizonieri, trimişi în fiare la Istanbul, unde sunt ucişi în chinuri groaznice.
La 12 septembrie, mănăstirea Secu a fost cucerită de turci şi jefuită, atât de averea ei proprie, cât şi de multele lucruri depozitate aici de familii boiereşti. O mică ceată de eterişti fuge spre Ardeal şi urmăriţi de turci au pătruns în Mănăstirea Pionul şi aici au rezistat două zile. Turcii au adunat din sate câlţi de cânepă şi lemne uscate şi au dat foc zidurilor şi apoi şi bisericii. Mavroforii au murit până la unul în strigăte de „Trăiască Grecia!”.
La Bucureşti, arnăuţii erau omorâţi peste tot în oraş, se luau capetele sau urechile, căci se acorda un bacşiş de 25 de taleri pe cap. Căpitanul albanez Athanasie cu 30 de oameni se retrag în biserica Olarilor, unde sunt atacaţi cu tunurile. Terminând gloanţele, arnăuţii trăgeau cu mahmudele; aruncau monede pe ferestre şi trăgeau în cei care se repezeau să le strângă. Apoi au ieşit cu săbiile provocând pierderi însemnate turcilor, fapt care mai tare i-a îndârjit şi timp de opt zile Bucureştiul a căpătat imaginea unui tablou îngrozitor. Turcii măcelăreau pe toţi care le ieşeau în cale, în prima zi fiind adunate 300 de capete, multe dintre ele de simpli români, consecinţă a furiei sau zelului turcilor.
Anul 1821 a fost unul în care s-au făcut fapte măreţe şi eroice, dar şi fapte josnice, în care orgoliile, dragostea de bani, indisciplina, lipsa de pregătire militară au făcut ca cele două mişcări de răscoală să n-aibă o acţiune unitară şi să nu reuşească în îndeplinirea scopurilor nobile urmărite. Anul 1821 a însemnat o perioadă în care tâlhăria a cunoscut o desfăşurare cum n-a mai fost de pe timpul campaniilor lui Mihai Viteazul. Prădau arnăuţii, prădau pandurii, sârbii şi alţi balcanici, prădau românii încadraţi ca „volintiri” sau cei care şi-au făcut cete profitând de instabilitatea autorităţii centrale, prădau şi turcii. Jefuiau ţăranii pe boieri şi arendaşi, jefuiau „robii ţigani” pe stăpâni, fie ei boieri, fie mănăstiri. Aşa a fost la „Zavera”, tulburare cum nu mai fusese până atunci. Dar dintre români s-a ridicat după un veac de cârmuire a „câinilor Fanarului” un „Domn Tudor” şi nădejdi păreau a se naşte din nou…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
